piară; şi cerul a fost făcut după modelul naturii eterne, pentru a fi cât mai asemănător cu aceasta. Căci modelul este o existenţă veşnică, pe când [38c]cerul a fost, este şi va fi de-a lungul întregului timp, până la capătul lui.

Acesta a fost raţionamentul şi intenţia zeului cu privire la naşterea timpului. Dar, ca să existe timp, s-au născut Soarele, Luna şi celelalte cinci astre, cele numite rătăcitoare, pentru a delimita şi a păstra numerele timpului. Iar zeul, după ce a făcut trupurile fiecăreia dintre ele, le-a pus pe orbitele aflate în cercul în care se mişcă diferitul, 7 astre pe 7 orbite: Luna pe prima orbită dimprejurul Pământului, Soarele pe a [38d]doua de deasupra Pământului; pe Astrul Dimineţii şi pe cel închinat lui Hermes le-a pus să se mişte pe câte o orbită cu aceeaşi viteză ca a Soarelui, dar având o putere contrară acestuia. Astfel se face că Soarele, Astrul lui Hermes şi cel al dimineţii se ajung unul pe altul şi sunt deopotrivă ajunse unele de altele. În. ce priveşte celelalte astre, unde le-a aşezat şi din ce motive, dacă cineva le-ar înfăţişa pe toate, expunerea, [38e]deşi e marginală, ar cere un efort mai mare decât ţelul principal al discursului pentru care ar fi rostită. Aceste lucruri ar putea fi explicate pe îndelete mai târziu, când vom găsi răgazul necesar. Aşadar, după ce fiecare dintre toate câte trebuiau să constituie timp a ajuns la mişcarea potrivită sieşi şi după ce — ca trupuri unite prin legături însufleţite — toate au devenit fiinţe vii şi au învăţat ceea ce li s-a orânduit, au început să se mişte [39a]în planul diferitului, care era oblic, încrucişându-se cu planul identicului şi supunându-i-se. Astfel, unele se roteau în cercuri mai mari, altele în cercuri mai mici — cele din cercurile mai mici se roteau mai repede şi cele din cercurile mai mari se roteau mai încet. Datorită mişcării identicului, cele care se rotesc mai repede par a fi întrecute de către cele care se rotesc mai încet, deşi acestea le întrec pe primele. Căci mişcarea identicului — rotind, în spirală, toate cercurile lor, [39b]deoarece aceste cercuri înaintează cu două mişcări distincte şi de sens contrar — a făcut ca astrul care se mişcă cel mai încet prin raport la ea, ea mişcându-se cel mai repede, să pară că-i urmează cel mai îndeaproape. Iar pentru a exista o măsură evidentă, şi anume cu ce încetineală şi cu ce repeziciune se mişcă astrele pe cele opt orbite unele faţă de altele, Demiurgul a aprins o lumină în a doua dintre mişcările circulare faţă de Pământ, lumină pe care noi o numim astăzi Soare, pentru ca să lumineze cât mai bine întregul cerului şi pentru ca să participe la număr fiinţele [39c]cărora acest lucru li se potrivea, învăţându-l de la mişcarea identicului şi uniformului. În acest fel şi din aceste cauze s-au născut ziua şi noaptea — revoluţia unicei şi celei mai inteligente mişcări circulare. Iar luna s-a născut când Luna, străbătând cercul ei propriu, a ajuns din urmă Soarele, şi anul, când Soarele şi-a împlinit rotirea lui proprie. Oamenii, cu excepţia câtorva, deoarece n-au înţeles mişcările celorlalte planete, nici nu au nume pentru ele, nici nu le pot măsura unele faţă de altele cu ajutorul numerelor, astfel încât — ca [39d]să zicem aşa — nici nu-şi dau seama că mişcările rătăcitoare ale acestora reprezintă timp — mişcări care sunt neînchipuit de numeroase şi uimitor de diverse. Totuşi, nu mai puţin, este posibil să înţelegem că numărul perfect al timpului umple anul perfect ori de câte ori vitezele relative ale tuturor celor opt revoluţii — care, terminându-şi rotirea, se întorc la punctul iniţial — sunt măsurate prin cercul mişcării uniforme a identicului. Potrivit acestor lucruri şi din cauza lor s-au născut toate acele astre câte, mergând prin cer, au puncte de întoarcere, pentru ca universul să fie cât mai asemănător cu vieţuitoarea perfectă şi inteligibilă în [39e]ceea ce priveşte imitarea naturii ei eterne.

Până la naşterea timpului, universul fusese deja făcut în celelalte privinţe cât mai asemănător cu cel după care a fost copiat; dar el nu cuprindea încă toate fiinţele existente înlăuntrul său şi prin aceasta era încă neasemănător. De aceea Demiurgul s-a apucat să împlinească ceea ce îi rămăsese de făcut modelându-l după natura modelului lui. El s-a gândit că universul trebuie să conţină toate formele, diferite între ele, pe care intelectul le observă în vieţuitoarele care există. Iar ele sunt patru: prima este neamul ceresc al zeilor; alta, neamul înaripat şi prin văzduh zburător; a treia, a celor [40a]acvatice; şi cea a pedestrelor şi terestrelor, a patra. Demiurgul a făcut forma divinului în cea mai mare parte din foc, pentru ca să fie cea mai strălucitoare şi cea mai frumoasă la vedere; şi, copiind-o după modelul întregului, i-a dat o formă sferică şi apoi a pus-o în înţelepciunea supremului pentru a o însoţi, distribuind-o în formă de cerc în întregul cer, pentru a-i fi acestuia, în întregul său, adevărată şi felurită podoabă. Fiecărui zeu i-a dat două mişcări: una uniformă [40b]şi în acelaşi loc, ca unuia care gândeşte în sine veşnic aceleaşi gânduri despre aceleaşi lucruri, iar cea de a doua înspre înainte, ca unuia care este dominat de revoluţia identicului şi asemănătorului. Cât priveşte celelalte cinci mişcări, fiecare este nemişcat şi fix, pentru ca fiecare să fie cât mai desăvârşit cu putinţă. Din această cauză s-au născut atâtea dintre astrele fixe câte sunt veşnic nemişcate — fiinţe nerătăcitoare, divine şi veşnice şi care se rotesc uniform în acelaşi loc. Pe când astrele care îşi schimbă direcţia, şi ca atare rătăcesc, aşa cum am spus mai înainte, s-au născut după acestea.

Cât despre Pământ, doica noastră, şi care se roteşte împrejurul axei întinse de la un capăt la altul al lumii, Demiurgul l-a făcut paznic şi făuritor al nopţii şi al [40c]zilei — primul şi cel mai venerabil dintre zeii care s-au născut înlăuntrul cerului. Dar, pentru a descrie dansurile acestor astre, alăturările lor şi contra-revoluţiile cercurilor lor, unele faţă de