Era ca şi când acest lucru nu mai putea fi înlăturat. Era adevărul care se oprise deasupra lor la toţi, părinte şi copii, şi nu mai vroia să părăsească odaia. Moromete tăcu. Peste feciori căzuse o tăcere împrăştiată în cuvintele tatălui, neputându-se despărţi în trei părţi, înţelesul lor îşi pierdu din putere şi ajungea la urechile celor trei micşorat şi demn de dispreţ. Ce mai vroia şi ăsta acum? Cine l-a pus să se răsucească aşa atâţia ani, să mai muncească pentru ei, aşa cum zisese, când dacă i-ar fi întrebat pe ei mai din vreme... Era cel din urmă lucru care putea fi bănuit la un om cu o fire ca a lui pe care i-o cunoşteau de când erau mici... Veşnic istorie cu dusul la munte de care erau acum sătui după ce toată tinereţea îşi bătuse joc de ei că nu sunt în stare de nimic şi că să fie ei muntele acela de aur, şi degeaba se duce Paraschiv cu căruţa, că trece pe lângă nu-l vede. Ei, acum ce mai vrea? S-a răzgândit?! Îi vrea îndărăt acasă? Va să zică e bun acuma Paraschiv! Şi te pomeneşti că e bun şi Nilă! Mai târziu ei spuseseră ce mai gândiseră încă în clipele acelea: că aşa era, cât o duseseră rău prin Bucureşti, alde tat-său nu vrusese să audă de ei. Şi acum când le mergea bine, nu-i mai plăcea, venea el să-i aducă, iar acasă, să zică lumea că n-au fost în stare de nimic şi tot tat-său le-a făcut şi le-a dres. Încât, nu văzură, după nesfârşita tăcere care se aşternu în odaie, cum pe chipul încordat ca de lemn al lui Moromete se rostogoliră broboane de sudoare.

– Nu vreţi, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreţi nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă şi Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea deasupra voastră nu mai există.

Şi cu aceasta se şi ridică, făcu din braţe gesturi ca şi când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui şi el le dădea la o parte, cu mişcări exagerate şi teatrale, porni spre uşă, o deschise larg, o lăsă aşa deschisă şi începu să coboare scările. Dar cu toate că nu trântise în urma lui acea uşă, nimeni din cei trei nu se ridică să-l urmeze sau măcar să-l însoţească şi să-i bâlbâie vreo promisiune, semn că, măcar dacă nu mai putea să facă lucrul acela care li-l cerea el, ţineau la el şi-l înţelegeau...

...Şi se dovedi apoi, în anii care urmară, că el păstra mereu acea uşă deschisă în urma lui, doar-doar se vor întoarce băieţii lui acasă: nu-l dădu mai departe pe Niculae la şcoală, deşi ar fi trebuit, dacă ar fi înţeles că nu mai era pentru el, pentru Moromete, nici o speranţă... Cei trei erau duşi pentru totdeauna...

IV

Înainte de a afla toate acestea Catrina avu timp de mai multe nopţi visuri neliniştite, pe care le povesti însă fetelor cu o expresie senină, fiindcă preotul cel nou, un tânăr care nu-şi lăsa barbă, îi spuse la o spovedanie că foarte rar se întâmplă ca un vis să însemne ceva. „Nici cele bune, părinte?” întrebă mama care aproape toată viaţa ei, de când se ducea la biserică, şi-o împărţea între visurile din timpul nopţii şi întâmplările de peste zi. „Ba, cele bune sunt bune, răspunse preotul, dar e mai bine să nu te gândeşti la ele”.

Nu puteai însă să nu te gândeşti! Să visezi lângă prispă un om negru călare, cu o pălărie cu pană la cap şi alături o vacă şi ceva mai încolo un lup. Şi pe tac-tău pe prag, închinându-se înfricoşat: Doamne, Doamne! Doamne, Doamne! Ce poate să fie asta? Pe perioade lungi, mai ales în timpul iernilor, când nopţile erau nesfârşite, Catrina Moromete ducea lupta ei neslăbită cu „ăla spurcatu” şi semnele de izbândă erau chiar visele, când îi apărea în somn Maica Domnului, sau Sfânta Vineri, sau când le auzea doar glasul. Apariţiile acestea erau cam aceleaşi, şi fetele nici n-auzeau ce spunea, în schimb „Cinenutrebuie” venea de fiecare dată în altfel, întrupându-se în cele mai ciudate animale şi behăindu-i din gură drept în faţă, de-o făcea să sară până în grinda casei de groază. Atunci se dădea jos din pat, aprindea veşnica ei tămâie, ieşea cu ea pe afară, pe la colţurile casei şi uneori se ducea chiar până în fundul grădinii, la dud şi tămâia şi împrejurul dudului, fiindcă o dată îl visase legat în lanţuri de trunchiul gros al acestui bătrân copac. Catrina era la poartă şi l-a văzut cum se zbătea să rupă lanţurile şi atunci ea i-a arătat pumnul şi l-a ameninţat stăpânită de o ură triumfătoare: „Acolo să stai, în vecii-vecilor!”. Numai că în aceeaşi clipă s-au şi auzit lanţurile zornăind şi mama nu mai ştia ce s-a întâmplat, dar că a chinuit-o rău cu coarnele. Şi adăugase apoi cu umilinţă că niciodată să nu te bucuri că l-ai răpus, fiindcă numai Dumnezeu e în stare, şi de aia trebuie să te închini, nu să arăţi pumnul.

După ce se ridică din zăcerea în care căzuse aflând cele ce se petrecuseră la Bucureşti, ea îl chemă într-o zi în odaie pe băiat, când nu erau acasă nici feftele şi nici Moromete, şi îi spuse că, dacă până acuma ea l-a ţinut de rău că o să fie bine, de aici înainte să ştie şi el să-şi ia gândul că mai e de trăit lângă alde tat-său. Nu poate să-i spună ce-a auzit, fiindcă îi este frică de Dumnezeu, sunt fapte care se pedepsesc şi Iisus Cristos nu dă voie să amesteci copiii în blestemul părinţilor, când s-o face mai mare o să audă şi el, dar atunci ei vor fi morţi şi cu răsplata dată. Dar nici să-şi prăpădească el viaţa, lângă un tată ca ăsta, nu e drept, aşa că