Toate acestea aparţin trecutului.

De obicei, furnica nu se gândeşte niciodată la trecut, şi nici la viitor de altfel. Ea nici măcar nu este în general conştientă de existenţa ei ca individ. Noţiunile de "eu", "al meu" sau "al tău" nu sunt înţelese decât prin prisma comunităţii şi în interesul acesteia. Dat fiind că nu există o conştiinţă de sine, nu există nici teama de propria moarte. Furnica nu cunoaşte angoasa existenţială.

În 103 683 se produsese însă o schimbare. Călătoria sa la capătul lumii făcuse ca în ea să se nască o umbră de conştiinţă a "eului", încă rudimentară desigur, dar, chiar şi aşa, foarte greu de asumat. De îndată ce începi să te gândeşti la tine, îşi fac apariţia problemele "abstracte". Acestea sunt numite la furnici "boala stărilor sufleteşti" şi îi afectează cu precădere pe sexuaţi. Simplul fapt de a te întreba: "Oare am boala stărilor sufleteştii" indică, după preceptele înţelepciunii myrmicine, că eşti deja serios afectat de ea.

103 683 încearcă, aşadar, să nu-şi pună întrebarea. E foarte greu însă...

În jurul ei, drumul s-a făcut mai larg, iar traficul s-a intensificat considerabil. Furnica se vâră în aglomeraţie, străduindu-se să nu se simtă decât o particulă infimă în mulţimea ce o copleşeşte. Ceilalţi, să fii totuna cu ceilalţi, să trăieşti prin ceilalţi, să te simţi multiplicată de către anturajul tău ― ce poate fi mai plăcut? Furnica zburdă pe drumul larg şi aglomerat. Iat-o ajunsă în împrejurimile celei de-a patra porţi a Oraşului. Ca de obicei, e harababură! S-a strâns atâta lume, că trecerea e blocată. Ar trebui ca intrarea numărul 4 să fie mărită şi să se impună o anumită disciplină a circulaţiei. De exemplu, cele care transportă vreo pradă mai puţin voluminoasă să le facă loc celorlalte. Sau cele care se întorc să aibă prioritate fată de cele ce pleacă. În loc de ordine însă e un permanent ambuteiaj, această plagă a tuturor metropolelor!

În ce o priveşte, 103 683 nu e deloc grăbită să intre cu coconul ei gol. Aşteptând ca îmbulzeala să se mai potolească, se hotărăşte să dea o raită pe la depozitul de gunoi. Când era tânăra, îi plăcea nespus de mult să se joace prin gunoaie. Împreună cu camarazii din casta ei războinică, azvârlea în sus cranii şi încerca să le lovească cu un jet de acid înainte ca ele să cadă. trebuia să presezi la iuţeală glanda cu otravă. Aşa a devenit ea, de altfel, o trăgătoare de elită. Aici, în depozitul de gunoi a învăţat să scoată din teacă vârful abdominal ascuţit şi să ochească cu iuţeala unei pocnituri de mandibule.

Ah, depozitul de gunoi... Furnicile îl construiesc totdeauna încă înainte de a-şi înălţa oraşul. Îşi amintea de un soldat mercenar străin care, sosind pentru întâia dată la Bel-o-kan, emisese: "Depozitul de gunoi îl văd, dar unde-i Oraşul?" E adevărat ca movilele înalte formate din carcase, mizerii de tot soiul şi păstăi goale de cereale tind să invadeze împrejurimile Oraşului. Anumite intrări (Ajutor!) sunt deja astupate în întregime şi, în loc să fie degajate, se preferă deschiderea altora.

(Ajutor!)

103 683 se întoarce. I s-a părut că cineva tocmai a scos un geamăt mirositor. Ajutor! De data asta e sigură. Un miros clar de comunicare emană din grămada de mizerie. Gunoaiele s-au apucat oare să vorbească? Se apropie şi răscoleşte cu capătul antenelor printr-o stivă de cadavre.

Ajutor!

E una din cele trei rămăşiţe de acolo. Unul lângă celălalt, se află un cap de buburuză, unul de lăcustă şi unul de furnică roşcată. Le palpează pe rând şi detectează o mireasmă infimă de viaţă la nivelul antenelor furnicii roşcate. 103 683 apucă atunci craniul între labele sale anterioare şi îl aduce în faţă.

Ceva trebuie ştiut neapărat, emite bila murdară din care se înalţă stângaci o antenă stingheră.

Ce obscenitate! Un craniu care mai vrea să se exprime! Furnica aceasta nu are, aşadar, destulă decenţă ca să accepte repausul morţii! 103 683 simte preţ de o clipă ispita de a-i trage un şut craniului şi de a-l pulveriza cu un jet de acid bine ţintit, aşa cum se distra pe vremuri. Dar curiozitatea, şi nu numai, o face să se abţină: Mesajele celor ce vor să emită trebuie totdeauna recepţionate, sună un vechi precept myrmicin.

O mişcare de antene. 103 683 arată că, în conformitate cu preceptul respectiv, va recepţiona tot ce va dori să emită acest cap necunoscut.

Craniul simte o greutate tot mai mare de-a gândi. Ştie, totuşi, că trebuie să-şi amintească de o informaţie importantă. Ştie că trebuie să-şi facă ideile să urce până în vârful singurei antene rămase, astfel încât furnica, pe al cărui corp se afla odinioară, să nu fi trăit, totuşi, degeaba.

Dar, nemaifiind legat de inimă, craniul nu mai este deloc irigat. Ungherele creierului îi sunt destul de uscate deja. În schimb, activitatea electrică se desfăşoară încă. În creier a mai rămas o băltoacă de neuromediatori. Profitând de această uşoară umiditate, câţiva neuroni se interconectează şi uşoare scurtcircuite electrice dovedesc că ideile reuşesc încă să circule destul de bine.

Amintirile încep să revină.

Erau trei. Trei furnici. Dar din ce specie? Roşcate. Rebele roşcate! Din ce cuib? Din Bel-o-kan. Se infiltraseră în Biblioteca chimică pentru a citi un feromon mnezic uimitor. Dar la ce se referea feromonul acesta? La ceva important. Atât de important, încât garda federală s-a luat după ele ca să le omoare. Cele două prietene ale ei au murit. Asasinate de gărzi. Craniul se usucă tot mai mult. Dacă uită acum, cele trei morţi au fost inutile. Trebuie să facă informaţia să urce. Trebuie. E datoare s-o facă.

În faţa globilor oculari ai craniului se află o furnică ce întreabă pentru a cincea oară ce vrea să-i comunice.

O nouă baltă de sânge e reperată în creier. Poate fi utilizată pentru ca procesul de gândire să mai poată continua o vreme. Joncţiunea electrică şi chimică se efectuează între un sector întreg de memorie şi sistemul emiţător-receptor.