– Ei bine, atunci totul e-n regulă, tună satisfăcut mecanicul-şef Wolf. Noi suntem Armata a 4-a Panzer. Noi şi numai noi!

– Cum adică? îngaimă Kunze uluit, holbându-se cu gura căscată când la Porta, când la Wolf. Cei doi arată ca nişte adevăraţi prusaci, zvâcnind din genunchi ca doi Feldmarschalli.

– Am spus că noi suntem Armata a 4-a Panzer! face Wolf cu un surâs superior. (Îi flutură lui Kunze pe la nas carneţelul său.) După cum vezi, scrie negru pe alb că aparţinem de 4 Panzer. Aşa că, bine-ai spus, fierăria asta ne aparţine, şi noi vrem s-o scoatem de-aici, băi magazioner prăpădit ce eşti!

– Şi dacă nu te mişti sprintenel, continuă Porta triumfător, vei face cunoştinţă cu chinezii mecanicului-şef Wolf, cărora le-ar plăcea de minune să se joace cu d-alde tine, ceea ce nu ţi-ar conveni.

– Mă ameninţi? întreabă Kunze, făcând o ultimă încercare disperată de a-şi impune autoritatea.

– Da' repede mai pricepi, rânjeşte Porta. Oamenii care se aleg cu picioarele deşurubate, aşa ca tine, îşi pierd de obicei şi ceva din glagorie. Li se scurge prin găurile din coapse!

– Tunurile alea rămân la locul lor, spune sever Kunze. (Îşi plesneşte cu echerul unul din picioarele sale artificiale, proprietate a Armatei.) Şi bagă la cap ce-ţi spun, Obergefreiter Porta. La mine-n magazie să nu vii cu figuri din astea. Ţine minte să sunt un funcţionar al Armatei, şi nu un simplu păduche ca tine, pe care să se pişe orice câine fără căpătâi! (Îşi pocneşte mândru epoleţii săi înguşti de culoare verde.) Şi eu sunt un fel de ofiţer!

– Sfântă Agnes! rânjeşte Porta maliţios. Mi-e mai uşor să le vin de hac tipilor de teapa ta decât să smulg un fir de păr din curul unei vaci ruseşti paralitice!

– Aşa ceva nu-ţi permit, hăuleşte insultat Kunze. Mie să mi te adresezi cum se cuvine!

– Trebuie să înţelegi că tunurile alea e musai să fie scoase, încearcă Wolf o apropiere diplomatică. (Radiază de falsă amabilitate.) Fii băiat rezonabil, Bernt. Lasă baltă spoiala ta de persoană oficială şi revino la normal! Punem la cale un meci de box cum nu s-a mai pomenit. Oamenii au plătit locurile. Doar nu le putem cere să stea cocoţaţi în echilibru pe o ţeavă de tun, nu-i aşa? Dac-ar sta colo sus, ar arăta ca un stol de vrăbii gureşe care privesc cum regulează un papagal o lamă călătoare!

– Nu e vorba că n-aş fi eu un om de înţeles, piuie Kunze dezumflat, dar n-o să meargă! De îndată ce vom scoate primul tun, spionajul rusesc va afla totul despre ceea ce se petrece aici. Şi pe cine cade măgăreaţa? Pe mine, şeful Arsenalului de campanie, Kunze! Eu voi fi cel dus în faţa Curţii Marţiale şi poate chiar împuşcat, cine ştie? Doar nu vreţi să se-ntâmple una ca asta?!

– Nu suntem din cale-afară de îngrijoraţi în ce te priveşte, răspunde Porta obraznic. Vrem doar să dispară calabalâcul de-aici, ca să ne putem pregăti meciul.

– M-am săturat de-atâta gargară! urlă Wolf, cuprins subit de furie. Cocina trebuie golită, ca să ne putem vedea de treabă. (Suflă un nor gros de fum de trabuc în nasul lui Kunze, care tuşeşte în semn de protest.) Azvârle tunurile afară una-două, dacă nu vrei să-ţi tai urechile şi să-ţi vâr pe gât ţurloaiele tale contrafăcute!

– Trebuie să mă înţelegi, face Kunze, gata să plângă, frângându-şi mâinile pe echer. Ce-ai spune tu dacă aş veni şi ţi-aş cere să-ţi muţi toate camioanele?

– Nimic, rânjeşte Wolf. Mi-aş pune chinezii să taie la tine cât îi ţin curelele. Şi află că nu obosesc prea repede!

– Uite, vezi! exclamă Kunze victorios. Eu adopt aceeaşi atitudine, chiar dacă n-am chinezi. Tunurile rămân la adăpost în hală, unde-i uscat şi bine.

– Ia scoate nasul afară, omule, strigă Wolf, pierzându-şi răbdarea. (Îşi agită nervos prin aer bastonul său englezesc.) Afară-i ca-n deşertul Gobi, unde apa-i ceva ce se cunoaşte numai din povestite. Afurisitul ăsta de soare bolşevic străluceşte de parcă s-ar crede deasupra unei ţări capitaliste supradezvoltate. Nu le strică tunurilor tale puţin aer proaspăt.

În capul îndurerat al lui Kunze începe să se formeze o pâclă tot mai deasă, ce pare să se adune într-un nod în dosul frunţii. Cască gura şi ţipă, dar nu-i ajută la nimic. Apoi se-apucă să-şi pocnească ţeasta de un tub de obuz, care se leagănă, atârnat de o sârmă. Asta-i mai trezeşte puţin şi se porneşte să strige ordine confuze.

– Invitaţii se vor aşeza aici, hotărăşte Porta cu o voce răsunătoare, arătând spre locul ocupat de treizeci şi cinci de baterii grele antitanc. Hai, daţi-i zor! strigă el către un grup de soldaţi de corvoadă, care stau pe un afet de tun bând bere, ca şi cum nimic din ce se-ntâmplă în jur nu-i priveşte.

– Scoateţi catrafusele astea militare de-aici! Lăsaţi să intre civilizaţia! Faceţi loc Culturii Apusene, după cum a spus şi ţăranul rus când eliberatorii i-au ars casa!

– Nu tu comanzi pe-aici, spune un muncitor, aidoma unei gorile supradimensionate, cu un cap mult prea mare pentru trupul său. Nimic nu se va clinti din loc. Ăsta-i un hangar pentru tunuri, şi ce-i înăuntru, acolo rămâne câtă vreme n-avem ordin scris, ştampilat, în patru exemplare.

– Maică Precistă, ce bazaconii ne aud urechile! urlă Micuţul. Omul ăsta e ţicnit. Are pesemne o criză acută de complex de superioritate. Ia să-i bag eu ceva învăţătură de minte în băsănăul său nemţesc!

– Stai niţel, face Porta, agăţându-l pe Micuţul, care se îndreaptă deja către insul cu pricina. Băşinoşii ăştia încă n-au aflat că mie unuia nu-mi plac complicaţiile. Prefer calea a dreaptă.

– Ăsta-i hangar pentru tunuri, spune omul-gorilă cu încăpăţânare, nu un locşor de joacă pentru sportivi idioţi! Vreţi să vă bateţi, mergeţi şi trageţi-vă câteva în bărbie pe gunoiul de colo.

– Nici un muncitor puturos nu-mi vorbeşte mie aşa fără s-o-ncaseze, spumegă sălbatic Micuţul. Îi repede individului un picior în burtă care-l frânge în două, apoi îl înşfacă de păr şi-i pocneşte faţa de o remorcă de fier.

Echipa de corvoadă se pune în mişcare. Mai cu seamă după ce Micuţul l-a aruncat pe încă unul cu capul înainte prin fereastră, într-o grămadă de bălegar bâzâit de muşte.

Primele tunuri încep să se rostogolească afară, în