de optzeci de picioare. Ca să susţină partea fixă a podului, pionierii fură nevoiţi să înfigă cîţiva pari în albia rîului şi să-şi facă şi un fel de mai pentru bătut capetele parilor, ce aveau să formeze două arcade, dînd astfel podului posibilitatea să suporte greutăţi mai mari.

Din fericire, nu lipseau sculele pentru prelucrarea lemnului, nici fierăria pentru consolidare, nici iscusinţa unui om care se pricepea de minune la astfel de lucrări şi, în sfîrşit, nici zelul tovarăşilor săi, care în cele şapte luni trăite pe insulă căpătaseră multă îndemînare.

Construirea podului peste rîul Mercy ţinu trei săptămîni. La prînz mîncau chiar pe şantier şi vremea fiind minunată, nu se întorceau la Casa de Granit decît pentru cină.

În tot acest timp, Jup se obişnuia cu stăpînii săi, dar tot îi mai cercetă din cînd în cînd cu o privire mirată. Din prudenţă, Pencroff nu-i dădea încă libertatea deplină, aşteptând pentru aceasta, pe bună dreptate, ca hotarele platoului să fie mai greu de trecut, în urma lucrărilor pe care le executau. Top şi Jup se înţelegeau foarte bine şi se jucau împreună, dar maimuţa făcea totul cu seriozitate.

În ziua de 20 noiembrie, lucrarea fu gata. Partea mobilă a podului, echilibrată cu greutăţi, era uşor de manevrat şi solid construită. Între legăturile în care era prinsă şi ultima traversă pe care se sprijinea la închidere, rămînea un loc destul de larg, de vreo douăzeci de picioare, dincolo de care nu se puteau avînta animalele.

Socotiră atunci că venise momentul să aducă învelişul aerostatului, pe care pionierii doreau să-l vadă cît mai curînd la ei acasă. Pentru transportul acestuia, era nevoie de un cărucior, şi mai trebuiau să taie şi un drum prin desişurile Far-West-ului. Ori munca aceasta cerea timp. Nab şi Pencroff făcură mai întîi „o recunoaştere” pînă la portul Balonului şi, constatând că „stocul de pînză” stătea bine acolo, în grota în care-l lăsaseră, hotărîră să continue fără întrerupere lucrările de amenajare a platoului Grande-Vue.

— Acum, spuse Pencroff, putem să ne întocmim curtea de păsări în cele mai bune condiţii, pentru că nu mai trebuie să ne temem nici de vizita vulpilor, nici de atacul altor animale răufăcătoare.

— Afară de aceasta, adăugă Nab, vom putea desţeleni platoul, ca să transplantăm diferite plante.

— Şi să pregătim al doilea lan de grîu ! strigă marinarul triumfător.

Într-adevăr, primul lan de grîu, însămînţat cu un singur bob, le dăduse, mulţumită îngrijirii lui Pencroff, o recoltă bogată. El produsese cele zece spice prevăzute de inginer, fiecare spic avînd optzeci de boabe. Colonia avea astfel opt sute de boabe de grîn, ceea ce le făgăduia o recoltă din ce în ce mai bună.

Aceste opt sute de boabe, afară de cincizeci, pe care le puseseră la o parte pentru caz de nevoie, aveau să fie semănate pe alt cîmp, cu tot atîta grijă şi atenţie ca şi cel dintîii bob.

Pregătiră terenul, împrejmuindu-l cu un gard solid, făcut din pari înalţi şi ascuţiţi, pentru ca animalele să nu poată sări peste el. Pencroff, plin de imaginaţie, făcu morişti care scîrţîiau şi sperietori pentru păsări. Cele şapte sute cincizeci de boabe fură aşezate în mici brazde regulate, urmînd ca natura să facă restul.

La 21 noiembrie, Cyrus Smiţh începu să traseze şanţul, care avea să închidă platoul spre vest, de la unghiul sudic al lacului Grant, pînă la cotul rîului Mercy. Se apucară îndată de lucru, dar, după un strat de pămînt, dădură din nou de granit. Fură nevoiţi să prepare din nou nitroglicerină, care le înlesni şi de astădată munca şi, în mai puţin de cincisprezece zile, săpară un şanţ adînc de douăsprezece picioare şi larg de şase,. în platoul stîncos. În acelaşi fel, făcură o spărtură şi în malul de granit al lacului şi apele umplură noua albie, formînd astfel un pîrîu căruia i se dădu numele de Pîrîul Glicerinei" şi care deveni un afluent al rîului Mercy.

În prima jumătate a lunii decembrie, lucrările de izolare fură isprăvite, aşa că platoul Grande-Vue forma acum un fel de poligon neregulat, cu perimetru de aproximativ patru mile, înconjurat de un brîu de apă, care îl ferea împotriva oricărui atac.

În timpul lunii decembrie, căldurile au fost foarte mari. Totuşi, pionierii nu se opriră din lucru, ocupîndu-se cu mare grabă de organizarea curţii de păsări.

De la închiderea în întregime a platoului, domnul Jup fusese pus în libertate. El nu-şi părăsea prietenii şi nu manifesta nici o dorinţă de evadare. Era un animal blînd, foarte puternic şi grozav de sprinten. Ca el nu urca nimeni scara Casei de Granit. Era folosit şi la unele munci: aducea lemne şi căra pietre, scoase din albia noului curs de apă.

Curtea de păsări ocupă un teren de două sute de yarzi pătraţi. Ea fu împrejmuită cu gard şi pionierii clădiră cîteva adăposturi pentru păsări: un fel de colibe din crengi, prevăzute cu despărţituri, care erau în aşteptarea oaspeţilor.

Primii ei locuitori fură o pereche de „tinamu{23}”, care dădură repede foarte mulţi pui. Ca să le ţină de urît, mai aduseră vreo şase raţe din soiul care trăia pe malurile lacului şi ale căror aripi strălucitoare, nu mai puţin frumoase decît acelea ale fazanilor aurii, se deschideau în evantai. Peste cîteva zile, Harbert prinse o pereche de galinacee din soiul „alector", cu coada în formă de trenă şi care se domesticiră repede. Pelicanii, pescăruşii, găinile sălbatice veniră singure să îngroaşe rîndurile. După primele neînţelegeri, acest mic popor de păsări care cîriiau, ţipau, cotcodăceau şi uguiau sfîrşi prin a trăi în armonie şi se înmulţi îndeajuns pentru a asigura pe viitor hrana coloniei.

Cyrus Smith, ca să-şi desăvîrşească opera, făcu un porumbar într-un colţ al curţii de păsări. Acolo fură aşezate cîteva perechi de porumbei din aceia care zburau pe înălţimile falezei. Aceştia se obişnuiră repede să se întoarcă în fiecare seară la noua lor locuinţă, spre deosebire de alte soiuri de porumbei, care trăiesc şi se înmulţesc numai în libertate. În sfîrşit, sosi vremea să fie întrebuinţat învelişul aerostatului la confecţionarea rufelor. Gîndul de a folosi aerostatul pentru o eventuală plecare, aventurîndu-se deasupra unui ocean nemărginit, dispăruse cu