Târziu, o pornim spre magazinul de animale.

Micuţului i se lipeşte de suflet o gorilă bătrână, care poate imita tot felul de râsete şi care bea bere ca un om. Dar proprietarul magazinului nu vrea s-o vândă. O consideră ca pe un membru ai familiei.

– La ce ziceţi că vă trebuie cuştile? întreabă proprietarul sec, după ce se încheie afacerea şi începem să cărăm cuştile afară.

– Ne-am apucat de comerţul cu sclavi, şopteşte Porta conspirativ, dar vezi să nu mai spui nimănui.

– Nu, zău? exclamă omul, holbând ochii. Şi-i rentabil?

– Ciudat animal, e de părere Porta, cercetând cu privirea pantera printre zăbrelele cuştii. Are picioarele prea lungi şi labele prea mari.

– E încă un pui, îi lămureşte negustorul de animale, n-are decât opt luni!

– Pare că i-ar plăcea să-mi halească mâna, spune Porta. Sare înapoi, în clipa în care o labă mare şi blănoasă, cu gheare ca nişte pumnale curbate, se izbeşte în zăbrele.

– Să nu vă speriaţi de ea, face proprietarul părinteşte. E uşor de mulţumit. Puneţi-i o halcă de carne în faţă şi nu mai ştie de nimic. Mai e încă puţin speriată de oameni, dar aşteptaţi numai vreo câteva luni. Panterele negre sunt renumite pentru sălbăticia cu care atacă orice le iese în cale. Sunt mai periculoase decât zece gestapovişti înarmaţi cu mitraliere.

Pe la miezul nopţii, Umanskaia răsună de ţipete şi de urlete guturale. Capete curioase apar pe la uşi, dar nu pentru multă vreme. Când apare Micuţul cu pantera care se plimbă furioasă în cuşcă, uşile se închid imediat.

Blestemând şi urlând cât îl ţine gura, Micuţul saltă cuşca şi-o împinge în. biroul lui Wolf. Cade cu toată greutatea peste mobilier şi peste tot felul de cutii şi saci. În cele din urmă, reuşeşte s-o ducă într-o încăpere din spatele biroului. De pe un cârlig, înşfacă o şuncă întreagă, i-o strecoară panterei printre zăbrele, apoi trânteşte uşa şi-o zăvorăşte.

– O mâţă ca asta e crimă curată, exclamă Porta cu admiraţie, în timp ce bandajează nenumăratele zgârieturi ale Micuţului. Şi până acum n-a făcut decât să se joace. Să te ţii când o fi mare şi o afla la ce sunt bune ghearele şi colţii.

– Las' că nici acum nu e de lepădat, face Micuţul, încercând să-şi deschidă ochiul pe care ultimul atac al panterei îl inflamase.

– Nu ne va aduce decât necazuri, spune Bătrânul sumbru. Oberst Hinka îşi va ieşi din pepeni când va afla de ea. De când am avut ursul ăla{53} ne-a interzis categoric să mai ţinem vreun animal!

Înainte de a pleca, Micuţul îi aruncă panterei o traistă plină cu carne tocată. Bestia îl priveşte cu nişte ochi galbeni, arzători. Două labe uriaşe înşfacă traista din zbor. Conţinutul dispare dintr-un hap.

– Măiculiţă! exclamă încântat Micuţul. Stai să vezi când i-om da să halească oameni!

Tocmai se bate în cuie ultima scândură, când încep să sosească buluc suporterii. Atmosfera e animată. Ahtiaţii de sport se ceartă între ei şi cu cei cărora puţin le pasă. Patrioţii germani zbiară "Heil!" Oamenii din Renania fluieră din degete, în stil franţuzesc.

O unitate de copoi{54} se străduieşte să păstreze ordinea în mulţime, fără a purta însă provocatoarele lor căşti de oţel. Se aud bufnituri de bastoane în clipa în care un Unteroffizier din Tirol îi vâră sub nas unui Gefreiter-copoi un cârnat acoperit cu ketchup şi cu muştar iute, numindu-l "porc gălăgios de prusac".

Acest cazan clocotitor se linişteşte abia când sună gongul pentru repriza întâi a primului meci, la care participă, ca adversari, un bulgar mic şi uscat şi un tip vânos şi crâncen din Westfalia. Meciul se sfârşeşte în repriza a doua. Westfalianul câştigă prin knock-out - hotărât dinainte de către Porta şi Wolf.

După ce a doua şi a treia întâlnire se termină de asemenea cu victorii ale culorilor naţionale, se pare că răcnetele patriotice nu mai contenesc. Când cel de-al patrulea meci îi revine Germaniei, toţi o iau razna şi se pun pe cântat "Deutschland, Deutschland, über alles" şi "Wacht am Rhein"{55}. Se îmbrăţişează reciproc, stau în poziţie de drepţi, salută şi urlă: "Germania pentru vecie!".

– Cred c-aşa a fost şi când s-au întors din Franţa, în 1871{56}, spune Bătrânul. Doamne, îndură-te de noi, sunt cu toţii nebuni de legat!

Cel de-al cincilea meci are loc între un grec, Konstantino - care e campion la categoria mijlocie în satul său - şi un austriac din Salzburg, pe nume Rudolph - care după înfăţişare îşi merită soarta.

– Vrei să spui o rugăciune până nu te curăţ? întreabă grecul cu un rânjet drăcesc.

– Să nu-i permiţi una ca asta, schelălăie Oberzahlmeister Saul de la Cartierul General.

– Fă-l praf! zbiară din ultimul rând gloata vânătorilor de munte italieni Alpinos, uitând că grecii sunt duşmanii lor dintotdeauna.

Cu un răget de animal, austriacul se repede la grec şi-i înfige pumnul sub centură. O lovitură joasă, extrem de periculoasă, care-l poate scoate imediat din luptă pe-un jucător. Grecul pare că nici n-a simţit-o. Îl pocneşte pe Rudolph în figură, tot neregulamentar. În acelaşi timp îi pune piedică, determinând intervenţia arbitrului, care gesticulează frenetic. Grecul reuşeşte să-i plaseze lui Rudolph o stângă, o dreaptă şi-un croşeu înainte ca acesta să se pună din nou pe picioare. Mulţimea cere reînceperea jocului şi austriacul câştigă prin knock-out în repriza a optsprezecea.

– Pentru asta merită să iei parte la un război mondial, nenişorule, ţipă Albert. Se alătură şi el urletului admirativ al gloatei isterizate, în ciuda faptului că nu-i poate suferi, din principiu, pe austrieci.

– Aşteaptă numai pân-om ajunge la reprezentaţia principală, face Wolf, aprinzându-şi un trabuc brazilian cu aplombul său obişnuit.

În hangar s-a înghesuit de trei ori mai multă lume decât încăpea în mod normal, după toate calculele. Au sosit de pretutindeni, de la mare distanţă, şi pentru aceasta a fost ars foarte mult combustibil, atât de preţios în vreme de război. Oamenii s-au cocoţat până şi pe bârnele de sub acoperiş, legănându-se ca nişte găini la proţap. Continuă să sosească alţii şi alţii. Cei avizi de pariuri se bulucesc claie peste grămadă pentru a răzbate spre micuţa cămăruţă de