de a plasa una din ultimele sticle cu vin de Cahors care îi rămâneau, Caderousse se grăbi să ridice un chepeng tăiat chiar în podeaua camerei de la parter, ce servea totodată de sală şi de bucătărie.

Când, după cinci minute, reapăru, îl găsi pe abate pe un scăunel, cu cotul rezemat de o masă lungă, în timp ce Margottin, care părea a fi încheiat pace cu el, înţelegând că, împotriva obiceiului, ciudatul călător va lua ceva, întindea spre şoldul lui gâtul uscat şi ochii languroşi.

— Eşti singur? îl întrebă abatele pe hangiu, în timp ce acesta punea dinaintea lui sticla şi un pahar.

— O, da, singur sau aproape, domnule abate; căci nevasta nu mă poate ajuta la nimic, deoarece biata Carconta este mereu bolnavă.

— A, eşti însurat? spuse preotul cu anume interes, aruncând în juru-i o privire, ce părea că preţuieşte la slaba lui valoare mobilierul menajului sărac.

— Găsiţi că nu-s bogat, nu-i aşa, domnule abate? spuse Caderousse oftând; ei, ce vreţi? nu e de ajuns că cineva să fie om cumsecade pentru a-i merge bine.

Abatele fixă asupra lui o privire străpungătoare.

— Da, om cumsecade; pot să mă laud cu asta, domnule, spuse hangiul înfruntând privirea abatelui cu o mână pe piept şi clătinând din cap; iar în epoca noastră nu toată lumea poate să spună asta.

— Cu atât mai bine dacă meritul cu care te lauzi este adevărat, glăsui abatele; căci am credinţa fermă că, mai curând sau mai târziu, omul de treabă e răsplătit şi omul rău pedepsit.

— Meseria dumneavoastră este de a spune astfel, domnule abate; asta e meseria dumneavoastră, reluă Caderousse cu o expresie amară. La urma urmei, omul e liber să nu creadă vorbele dumneavoastră.

— Faci rău că vorbeşti astfel, domnule, spuse abatele, căci poate îţi voi da eu însumi, curând, o dovadă a afirmaţiilor mele.

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Caderousse cu uimire.

— Vreau să spun că, în primul rând, trebuie să mă asiguri dacă dumneata eşti cel pe care îl caut eu.

— Ce dovezi vreţi să vă dau?

— Ai cunoscut în 1814 sau 1815 un marinar cu numele de Dantès?

— Dantès? Da, desigur că l-am cunoscut pe bietul Edmond. Era chiar unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, exclamă Caderousse, a cărui figură fu năpădită de o roşeaţă purpurie, în timp ce ochii limpezi şi siguri ai abatelui păreau că se dilatau pentru a-l învălui în întregime de cel interogat.

— Da, mi se pare că îl chema Edmond.

— Că îl chema Edmond, mititelul? E tot aşa de sigur cum este sigur că pe mine mă cheamă Gaspard Caderousse. Şi ce a devenit, domnule, bietul Edmond? continuă hangiul; l-aţi cunoscut cumva? mai trăieşte? e liber? e fericit?

— A murit prizonier, mai deznădăjduit şi mai jalnic decât ocnaşii care îşi târăsc ghiuleaua la ocna din Toulon.

O paloare mortală urmă, pe figura lui Caderousse, roşeţei care pusese la început stăpânire pe ea. Întoarse capul şi abatele îl văzu ştergându-şi o lacrimă cu un colţ al basmalei roşii de pe cap.

— Bietul băiat! murmură Caderousse. Iată încă o dovadă despre ce vă spuneam, domnule abate, că Dumnezeu nu e bundecât cu oamenii răi. Ah, continuă Caderousse cu limbajul colorat al oamenilor de la sud, lumea merge din rău în mai rău; de ar cădea o dată din cer, două zile de-a rândul, pulbere şi un ceas foc, pentru ca totul să se isprăvească.

— Se pare că îl iubeşti din toată inima pe băiatul acesta, domnule, glăsui abatele.

— Da, mi-era foarte drag, spuse Caderousse, cu toate că îmi reproşez că o clipă i-am pizmuit norocul. De atunci însă, vă jur pe cuvântul meu, că i-am deplâns mult soarta nenorocită.

Se făcu o tăcere de o clipă în răstimpul căreia privirea fixă a abatelui nu încetă să cerceteze fizionomia mobilă a hangiului.

— L-aţi cunoscut şi dumneavoastră pe bietul băiat? continuă Caderousse.

— Am fost chemat la patul lui de moarte ca să-i dau ultimele ajutoare ale religiei, răspunse abatele.

— Şi de ce a murit? întrebă Caderousse cu voce gâtuită.

— De ce se poate muri în închisoare, când ai treizeci de ani, dacă nu din cauza închisorii?

Caderousse îşi şterse sudoarea care îi curgea pe frunte.

— Ceea ce e ciudat în toate astea, urmă abatele, e că pe patul de moarte, jurând pe crucifixul al cărui picior îl săruta, Dantès m-a încredinţat că nu cunoştea adevărata cauză a captivităţii sale.

— E adevărat, e adevărat, murmură Caderousse; nu putea s-o ştie; nu, domnule abate, bietul copil nu minţea.

— Pe aceea m-a rugat să limpezesc nenorocirea pe care el n-a putut-o limpezi niciodată şi să-i reabilitez memoria, dacă ca a fost pângărită cumva.

Şi, devenind tot mai fixă, privirea abatelui devora expresia aproape sumbră care se ivi pe chipul lui Caderousse.

— Un englez bogat, continuă abatele, tovarăşul lui de nenorocire şi care a ieşit din închisoare la a doua Restauraţie, poseda un diamant de o mare valoare. Părăsind închisoarea, el a vrut să lase lui Dantès care, în timpul unei boli pe care o suferise l-a îngrijit ca un frate, o mărturie a recunoştinţei sale dăruindu-i diamantul. În loc să se servească de el pentru a-şi corupe temnicerii, care, de altminteri, puteau să-l ia şi pe urmă să-l trădeze,

Dantès păstră diamantul pentru cazul când va ieşi din închisoare; căci, dacă ieşea din închisoare, existenţa lui era asigurată prin simpla vânzare a diamantului.

— Aşadar, era un diamant de mare valoare? întrebă Caderousse cu ochi aprinşi.

— Totul e relativ, continuă abatele; de o mare valoare pentru Edmond, căci diamantul era preţuit la cincizeci de mii de franci.

— Cincizeci de mii de franci? spuse Caderousse, în cazul acesta era cât o nucă.

— Nu tocmai, glăsui abatele; dar îţi vei da seama singur, căci îl am la mine.

Caderousse căută parcă sub veşmintele abatelui comoara despre care vorbea.

Abatele scoase din buzunar o cutiuţă neagră de piele, o deschise şi făcu să strălucească sub ochii uluiţi ai lui Caderousse scânteietoarea minune montată pe un inel admirabil.

— Şi asta valorează cincizeci de mii de franci?

— Fără montură, care şi ca preţuieşte ceva, spuse abatele.

Închise cutia şi băgă în buzunar diamantul care continua