— Dar cum de aveţi dumneavoastră diamantul, domnule abate? întrebă Caderousse. Edmond v-a făcut moştenitorul lui?

— Nu, ci executorul lui testamentar.

"Aveam trei prieteni buni şi o logodnică, mi-a spus el: sunt sigur că toţi patru mă regretă amarnic; unul din aceşti buni prieteni se numea Caderousse."

Caderousse se înfioră.

"Celălalt, continuă abatele fără să pară că observă emoţia lui Caderousse, celălalt se numea Danglars; al treilea, ― a adăugat el ― deşi rivalul meu, mă iubea de asemeni."

Un zâmbet diabolic lumină trăsăturile lui Caderousse, care făcu o mişcare pentru a-l întrerupe pe abate.

— Stai, spuse abatele, lasă-mă să sfârşesc şi, dacă ai vreo observaţie de făcut, ai s-o faci îndată.

"Celălalt, deşi rivalul meu, mă iubea şi el şi se numea Fernand: cât priveşte pe logodnica mea, numele ei era... Nu-mi mai aduc aminte numele logodnicei" spuse abatele.

— Mercédès, glăsui Caderousse.

— Da, da, aşa c, Mercédès, reluă abatele cu un oftat înăbuşit.

— Ei, şi? întrebă Caderousse.

— Dă-mi o cană cu apă, spuse abatele.

Caderousse se grăbi să-l satisfacă.

Abatele umplu paharul şi bău câteva înghiţituri.

— Unde eram? întrebă el punând paharul pe masă.

— Logodnica se numea Mercédès.

— Da, aşa e. "Vă veţi duce la Marsilia..." tot Dantès vorbeşte, înţelegi?

— Cum să nu.

"Veţi vinde diamantul, veţi face cinci părţi şi le veţi împărţi între aceşti buni prieteni, singurele fiinţe care m-au iubit pe pământ."

— Cum cinci părţi? glăsui Caderousse. Nu mi-aţi numit decât patru persoane.

— Pentru că, după câte mi s-a spus, a cincea a murit... A cincea era părintele lui Dantès.

— O, da, spuse Caderousse mişcat de simţămintele care se ciocneau într-însul. O, da, bietul om a murit.

— Am aflat de întâmplarea aceasta, la Marsilia, răspunse abatele, trudindu-se să pară indiferent, dar moartea s-a întâmplat de-aşa de multă vreme, încât n-am putut culege nici un amănunt. Ştii ceva despre sfârşitul bătrânului?

— Ei, cine ar putea să ştie mai bine decât mine? spuse Caderousse. Locuiam uşă în uşa cu bătrânul. Vai, da, după abia un an de la dispariţia fiului său, biciul bătrân a închis ochii.

— Dar din ce cauză a murit?

— Medicii i-au numit boala... o gastroenterită mi se pare; cei care îl cunoşteau au spus că a murit de durere... iar eu care aproape l-am văzut murind, spun că a murit...

Caderousse se opri.

— De ce a murit? reluă cu încordare preotul.

— A murit de foame.

— De foame? exclamă abatele sărind de pe scaun. Nici cele mai de rând animale nu mor de foame. Câinii care hoinăresc pe străzi găsesc o mână miloasă care le aruncă o bucată de pâine; şi un om, un creştin a murit de foame, printre alţi oameni, care îşi spun creştini ca şi el? Cu neputinţă! O, e cu neputinţă.

— Am spus ce am spus, glăsui Caderousse.

— Şi rău ai făcut, glăsui o voce pe scară; pentru ce te amesteci?

Bărbaţii se întoarseră şi văzură, printre şipcile balustradei, capul bolnăvicios al Carcontei; ea se târâse până acolo şi asculta conversaţia stând pe ultima treaptă, cu capul sprijinit pe genunchi.

— Pentru ce te amesteci tu, femeie? spuse Caderousse. Domnul cere informaţii şi buna creştere mă obligă să i le dau.

— Da, dar prudenţa te obligă să i le refuzi. De unde ştii cu ce scop te pune să vorbeşti, nătărăule?

— Cu un scop foarte bun, doamnă, îţi garantez, spuse abatele. Soţul dumitale nu are de ce se teme, numai să răspundă cu sinceritate.

— Nu are de ce se teme? Oamenii încep prin făgăduieli frumoase, pe urmă se mulţumesc să spună că nu avem de ce ne teme; pe urmă ci pleacă fără să respecte nimic din ce au spus şi, într-o bună dimineaţă, nenorocirea cade peste sărac, fără să ştie de unde îi vine.

— Fii liniştită, bună femeie, nenorocirea nu vi se va trage de la mine, vă asigur.

Carconta mai mormăi câteva cuvinte care nu putură fi auzite, îşi lăsă din nou pe genunchi capul, o clipă ridicat şi continuă să dârdâie pradă frigurilor, lăsând libertate soţului să continue conversaţia, dar în aşa fel încât ea să nu piardă nici un cuvânt.

În vremea asta abatele băuse câteva înghiţituri de apă şi se liniştise.

— Aşadar, reluă el, bietul bătrân era atât de părăsit de toată lumea, încât a murit de o astfel de moarte?

— O, domnule, urmă Caderousse, nici catalana Mercédès, nici domnul Morrel nu l-au părăsit; dar bietul bătrân căpătase o antipatie profundă pentru Fernand, acela pe care Dantès vi l-a pus în rândul prietenilor săi, continuă Caderousse cu un zâmbet ironic.

— Şi nu era? spuse abatele.

— Gaspard, Gaspard, murmură femeia din capul scării, ia seama la ce spui.

Caderousse făcu o mişcare de enervare şi, fără să acorde vreun răspuns celei care îl întrerupea:

— Poţi să fii prietenul omului a cărui femeie o răpeşti? răspunse el abatelui. Dantès care era o inimă de aur îi numea prieteni pe toţi oamenii ăştia... Bietul Edmond! La drept vorbind, e mai bine că n-a ştiut nimic; i-ar fi fost prea greu să-i ierte în ceasul morţii... Şi, orice s-ar spune, continuă Caderousse, în limbajul său, care nu era lipsit de o poezie aspră, mi-este mai frică de blestemul morţilor decât de ura viilor.

— Nătărăule! spuse Carconta.

— Ştii, va să zică, urmă abatele, ce a făcut Fernand în contra lui Dantès?

— Ba bine că nu!

— Atunci vorbeşte.

— Gaspard, fă ce vrei, eşti stăpân, spuse femeia; dar dacă m-ai crede, nu ai spune nimic.

— De data asta cred că ai dreptate, femeie, glăsui Caderousse.

— Prin urmare nu vrei să spui nimic? urmă abatele.

— La ce bun? spuse Caderousse. Dacă băiatul ar trăi şi ar veni la mine să-şi cunoască o dată pentru totdeauna prietenii şi duşmanii, nu zic ba, dar el e în pământ, după câte îmi spuneţi, aşa că nu mai poate să nutrească ură, nu mai poate să se răzbune. Să stingem totul.

— Vrei în cazul acesta, spuse abatele, să dăruiesc oamenilor pe care îi arăţi ca prieteni netrebnici şi prefăcuţi, o recompensă destinată fidelităţii?

— Adevărat, aveţi dreptate, spuse Caderousse. De altminteri, ce ar însemna pentru ei, acum, moştenirea bietului Edmond? O picătură de apă în mare.

— Unde mai