— Cum adică? Au devenit bogaţi şi puternici?

— A, nu cunoaşteţi povestea lor?

— Nu, povesteşte-mi-o.

Caderousse păru că stă un moment pe gânduri.

— Ei, nu; ar fi o poveste prea lungă, spuse el.

— Eşti liber să taci, prietene, glăsui abatele, cu accentul celei mai profunde indiferenţe şi îţi respect scrupulele; de altminteri, fapta dumitale e fapta unui om cu adevărat bun: prin urmare să nu mai vorbim. Ce misiune aveam eu? O simplă formalitate. Am să vând prin urmare diamantul.

Şi scoase diamantul din buzunar, deschise cutia şi îl arătă ochilor uluiţi ai lui Caderousse.

— Ia vino, femeie, să vezi! spuse acesta cu voce răguşită.

— Un diamant? glăsui Carconta sculându-se şi coborând cu paşi destul de siguri scara; ce e cu diamantul?

— Nu auzi, femeie? spuse Caderousse; un diamant pe care băiatul ni l-a dăruit: mai întâi părintelui său, celor trei prieteni, Fernand, Danglars şi eu şi logodnicei lui, Mercédès. Diamantul valorează cincizeci de mii de franci.

— Vai, ce frumoasă bijuterie! spuse ea.

— În cazul ăsta, spuse Caderousse, a cincea parte din sumă ne aparţine nouă?

— Da, domnule, răspunse abatele, plus partea părintelui lui Dantès, pe care mă cred îndreptăţit s-o repartizez tuturor.

— De ce tuturor? întrebă Carconta.

— Pentru că eraţi cei patru prieteni ai lui Edmond.

— Cei care trădează nu sunt prieteni, murmură înăbuşit, la rândul ei, femeia.

— Da, da, răspunse Caderousse, asta ziceam şi eu; e aproape o profanare, aproape un sacrilegiu să se răsplătească trădarea şi, poate crima.

— Dumneata ai vrut, reluă abatele cu linişte, băgând diamantul la loc în buzunarul sutanei; dă-mi acum adresa prietenilor lui Edmond ca să pot îndeplini ultima lui dorinţă.

Sudoarea curgea în stropi grei de pe fruntea lui Caderousse; îl văzu pe abate sculându-se, îndreptându-se spre uşă ca pentru a zvârli o privire calului şi înapoindu-se.

Caderousse şi femeia se priveau cu o expresie ce nu poate fi descrisă.

— Diamantul ne-ar reveni nouă în întregime, spuse Caderousse.

— Crezi? răspunse femeia.

— Un om al bisericii nu poate să ne înşele.

— Fă cum vrei, glăsui femeia; eu nu mă amestec.

Şi se urca din nou pe scară, dârdâind; dinţii îi clănţăneau în ciuda căldurii arzătoare.

Pe ultima treaptă ea se opri o clipă.

— Gândeşte-te bine, Gaspard, spuse el.

— Sunt hotărât, declară Caderousse.

Carconta intră în camera ei, oftând; se auzi podeaua trosnind sub paşii ei, până când ajunse la jilţul unde căzu greoaie.

— Ce ai hotărât? întrebă abatele.

— Să vă spun totul, răspunse el.

— Cred că e lucrul cel mai bun pe care îl ai de făcut, glăsui preotul; nu pentru că ţin să ştiu lucrurile pe care ai vrea să mi le ascunzi; dar, dacă poţi să-mi ajuţi să împart moştenirea după dorinţa testatorului ar fi mai bine.

— Nădăjduiesc şi eu, răspunse Caderousse cu obrajii învăpăiaţi de roşeaţa nădejdii şi a lăcomiei.

— Te ascult, spuse abatele.

— Staţi, reluă Caderousse, s-ar putea să ne întrerupă cineva în momentul cel mai interesant şi ar fi neplăcut; de altminteri, nu e nevoie să ştie cineva că aţi venit aici.

Se duse la uşa hanului şi o închise punând de-a curmezişul ei, pentru mai multă prevedere, drugul de noapte.

Între timp abatele îşi alese locul, ca să asculte în voie; se aşezase într-un ungher, pentru a rămâne în umbră, în timp ce lumina va cădea din plin pe figura interlocutorului. Cu capul aplecat, cu mâinile împreunate sau, mai bine zis, crispate, se pregătea să asculte cu toată luarea aminte.

Caderousse apropie un scaun şi se aşeză în faţa lui.

— Ţine seama că eu nu te împing la nimic, rosti glasul tremurând al Carcontei, ca şi cum ea ar fi putut să vadă prin podea scena ce se pregătea.

— Bine, bine, să nu mai vorbim, spuse Caderousse; iau asupra mea totul.

Şi începu.

Capitolul XXVII   Istorisirea

— Mai întâi, domnule, spuse Caderousse, vă rog să-mi făgăduiţi un lucru.

— Care? întrebă abatele.

— Ca niciodată, dacă vă folosiţi de amănuntele pe care vi le dau, să nu se afle că ele vin de la mine, căci, cei despre care vă vorbesc sunt bogaţi şi puternici şi, dacă m-ar atinge numai cu vârful degetului, m-ar zdrobi ca pe un pahar.

— Fii liniştit, prietene, spuse abatele. Eu sunt preot şi spovedaniile mor în pieptul meu; aminteşte-ţi că noi n-avem alt scop decât să îndeplinim cu vrednicie ultima dorinţă a prietenului nostru. Vorbeşte deci, fără părtinire şi fără ură; spune adevărul, numai adevărul; eu nu cunosc şi, probabil, n-am să cunosc niciodată persoanele despre care îmi vei vorbi; de altminteri sunt italian, nu francez; aparţin lui Dumnezeu şi nu oamenilor şi voi reintra în mănăstirea mea din care n-am ieşit decât pentru a îndeplini ultima dorinţă a unui muribund.

Categorica făgăduială păru că i-a dat lui Caderousse oarecare siguranţă.

— În cazul acesta, spuse Caderousse, vreau, ba ― mai mult decât atât ― sunt dator să lămuresc asupra unor prietenii pe care bietul Edmond le credea sincere şi devotate.

— Şi începem cu părintele lui, te rog, spuse abatele. Edmond mi-a vorbit mult de bătrânul acesta pentru care avea o dragoste adâncă.

— Povestea e tristă, domnule, spuse Caderousse, clătinând din cap; cunoaşteţi, de bună seamă, începuturile.

— Da, răspunse abatele; Edmond mi-a povestit întâmplările în momentul, când a fost arestat într-o cârciumioară de lângă Marsilia.

— La "Réserve". O, da, parcă văd scena de acolo.

— Nu era chiar la ospăţul lui de logodnă?

— Da şi ospăţul care începuse cu voioşie a avut un sfârşit trist: un comisar de poliţie, însoţit de patru soldaţi a intrat şi Dantès a fost arestat.

— Aci se opreşte ceea. ce ştiu şi eu, domnule, glăsui preotul; Dantès nu ştia altceva decât ceea ce era în strânsă legătură cu el, că n-a mai văzut pe nici una dintre cele cinci fiinţe despre care ţi-am pomenit şi nici n-a mai auzit de ele.

— Uite. După arestarea lui Dantès, domnul Morrel a alergat să se informeze: informaţiile au fost triste. Bătrânul s-a întors singur acasă, şi-a scos haina de nuntă plângând, s-a plimbat toată ziua prin cameră, iar seara nu s-a culcat deloc, căci eu locuiam dedesubtul lui şi l-am auzit toată noaptea umblând;