trebuie să spun că n-am dormit nici eu, căci durerea bietului părinte mă mâhnea mult şi fiecare pas al lui îmi măcina inima, ca şi cum ar fi călcat pe pieptul meu.

A doua zi Mercédès a venit la Marsilia să implore protecţia domnului Villefort: n-a căpătat nimic; dar tot atunci ea s-a dus la bătrân. Când l-a văzut aşa de posomorât şi de abătut, căci el petrecuse noaptea fără să se culce şi nu mâncase nimic din ajun, a vrut să-l ia cu dânsa, dar bătrânul nu a primit.

"Nu, spuse el, nu voi părăsi casa, căci bietul meu copil mă iubeşte în primul rând pe mine şi, dacă iese din închisoare, la mine va alerga mai întâi. Ce ar spune el dacă eu n-aş fi aici să-l aştept?"

Ascultam toate astea de la fereastră, căci aş fi vrut că Mercédès să-l înduplece pe bătrân s-o urmeze: paşii care răsunau în fiecare zi pe capul meu, nu-mi lăsau o clipă de odihnă.

— Dar dumneata nu urcai la bătrân să-l mângâi? întrebă preotul.

— O, domnule, răspunse Caderousse, nu-i poţi consola decât pe cei care vor să fie consolaţi şi el nu voia: de altminteri, nu ştiu de ce, dar mi se părea că îi este silă să mă vadă. Cu toate acestea, într-o noapte, când l-am auzit suspinând, nu m-am mai putut stăpâni şi am urcat; dar, ajungând la uşă, el nu mai suspina, se ruga. N-aş putea să vă repet, domnule, cuvintele elocvente şi implorările jalnice rostite de el; erau mai mult decât pietate, erau mai mult decât durere; de aceea eu, care nu sunt bigot şi nu-i sufăr pe iezuiţi, mi-am spus atunci: Este un noroc că sunt singur şi că bunul Dumnezeu nu mi-a dat copii, căci, dacă aş fi părinte şi aş simţi o durere ca a bietului bătrân, neputând să găsesc în memorie sau inimă tot ce el spunea lui Dumnezeu, m-aş arunca de-a dreptul în mare, ca să nu mă mai chinuiesc.

— Bietul părinte! murmură preotul.

— Din zi în zi el trăia mai singur şi mai izolat; deseori domnul Morrel şi Mercédès veneau să-l vadă; însă uşa lui era încuiată; şi, deşi eram sigur că se afla acasă, nu răspundea. Într-o zi, când împotriva obiceiului a primit-o pe Mercédès şi când biata copilă, disperată ca însăşi, încerca să-l întărească:

"Crede-mă, fiica mea, îi spuse el, e mort; şi, în loc să-l aşteptăm noi, ne aşteaptă el; sunt fericit, eu care sunt cel mai bătrân şi care deci am să-l văd cel dintâi."

Oricât de. bine ne-ar face, vedeţi dumneavoastră, încetăm curând să vedem lumea care ne întristează; bătrânul Dantès rămase în cele din urmă cu totul singur; nu mai vedeam urcând din când în când la el decât oameni necunoscuţi, care coborau cu câte un pachet; am înţeles atunci ce era cu pachetele astea: vindea puţin câte puţin ce avea, ca să trăiască. În sfârşit, bătrânul ajunse la ananghie; datora trei trimestre; fu ameninţat cu darea afară; el ceru un răgaz de opt zile şi i se acordară. Cunosc amănuntul deoarece proprietarul, ieşind de la el, a intrat la mine.

În primele trei zile l-am auzit umblând ca de obicei: dar, în a patra, nu mai auzii nimic. Mă încumetai să urc: uşa era închisă; însă, prin broasca uşii îl zării aşa de galben şi de frânt încât, dându-mi seama că e bolnav, l-am înştiinţat pe domnul Morrel şi am alergat la Mercédès. S-au grăbit să vină. Domnul Morrel a adus un medic; medicul a constatat o gastroenterită şi a ordonat dietă. Eram de faţă, domnule şi n-am să uit niciodată zâmbetul bătrânului auzind reţeta.

Din momentul acela şi-a deschis uşa: avea o scuză ca să nu mai mănânce; medicul ordonase dietă.

Abatele scoase un geamăt.

— Povestea vă interesează, nu-i aşa, domnule? spuse Caderousse.

— Da, răspunse abatele; e înduioşătoare.

— Mercédès reveni; îl găsi aşa de schimbat, încât, ca şi prima dată, vru să-l transporte la ea. Aceasta era şi părerea domnului Morrel, care voia să-l ridice cu sila; dar bătrânul strigă atâta încât lor li se făcu frică. Mercédès rămase la căpătâiul patului. Domnul Morrel se depărtă, făcând semn catalanei că lasă o pungă pe cămin. Dar, înarmat cu reţeta medicului, bătrânul nu voi să ia nimic. În sfârşit, după două zile de deznădejde şi nemâncare, bătrânul îşi dădu sufletul, blestemându-i pe cei care îi pricinuiseră nenorocirea şi spunându-i lui Mercédès:

      "Dacă îl mai vezi pe Edmond al meu spune-i că mor binecuvântându-l."

      Abatele se ridică, făcu două ocoluri prin cameră ducând o mână înfiorată la gâtlejul uscat.

— Şi crezi că a murit...

— De foame... domnule, de foame! spuse Caderousse. E tot aşa de a-devărat ce spun cum e adevărat că noi doi ne găsim aici.

Cu o mână convulsivă, abatele apucă paharul cu apă, pe jumătate încă plin, îl goli dintr-o înghiţitură şi se aşeză din nou, cu ochii înroşiţi şi cu obrajii palizi.

— Mărturiseşte că e o mare nenorocire! spuse el cu voce răguşită.

— Cu atât mai mare, domnule, cu cât Dumnezeu nu are nici un a-mestec şi cu cât numai oamenii sunt de vină.

— Să trecem la oamenii aceştia, glăsui abatele; dar gândeşte-te, continuă el cu ton aproape ameninţător, că te-ai obligat să-mi spui totul: care sunt oamenii ce l-au făcut pe fiu să moară de disperare şi pe părinte de foame?

— Doi oameni care îl pizmuiau, domnule, unul din dragoste, altul din ambiţie: Fernand şi Danglars.

— Şi cum s-a manifestat invidia lor?

— L-au denunţat pe Edmond ca agent bonapartist.

— Dar care dintre amândoi l-a denunţat? Care dintre amândoi a fost vinovatul adevărat?

— Amândoi, domnule; unul a scris scrisoarea, altul a pus-o la poştă.

— Şi unde a fost scrisă scrisoarea?

— Chiar la "Réserve", în ajunul nunţii.

— Bine, bine, murmură abatele. Oh, Faria, Faria, cât de mult cunoşteai tu oamenii şi lucrurile!

— Ce-aţi spus, domnule? întrebă Caderousse.

— Nimic, reluă preotul; continuă.

— Danglars a scris denunţul cu mâna stângă, pentru ca scrisul să nu fie recunoscut şi Fernand l-a expediat.

— Dar, exclamă abatele deodată, erai şi dumneata acolo!

— Eu? glăsui Caderousse uimit; cine v-a spus?

Abatele văzu că mersese prea departe.

— Nimeni, spuse el, dar