— E drept, glăsui Caderousse cu voce înăbuşită, eram şi eu.

— Şi nu te-ai împotrivit ticăloşiei? spuse abatele. În cazul acesta eşti complicele lor.

— Domnule, spuse Caderousse, mi-au dat să beau până când aproape îmi pierdusem mintea. Nu mai vedeam decât ca printr-o ceaţă; spusei tot ce poate să spună un om în starea asta; ei mi-au răspuns, însă, că au vrut să facă o glumă şi că gluma nu va avea urmări.

— A doua zi, domnule, a doua zi ai văzut bine că avea; cu toate acestea n-ai spus nimic; erai, totuşi, de faţă când a fost arestat.

— Da, domnule, eram şi am vrut să vorbesc, am vrut să spun totul, dar Danglars m-a ţinut.

"Şi dacă e vinovat cumva, mi-a spus el, dacă într-adevăr a poposit pe insula Elba, dacă într-adevăr este însărcinat cu o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris, dacă scrisoarea se găseşte la el ― cei care l-au sprijinit au să fie socotiţi complicii lui".

Mărturisesc că mi-a fost frică de politică, aşa cum ea se făcea pe atunci; am tăcut; recunosc, a fost o laşitate, dar nu o crimă.

— Înţeleg, ai închis ochii, atâta tot.

— Da, domnule, răspunse Caderousse şi asta e căinţa mea zi şi noapte. Vă jur că îi cer deseori iertare lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât fapta aceasta, singura pe care am să mi-o reproşez în toată viaţa mea, este desigur pricina necazurilor mele. Ispăşesc o clipă de egoism; de aceea îi spun totdeauna Carcontei când se plânge: "Taci, nevastă, aşa vrea Dum-nezeu".

Şi Caderousse coborî capul, cu toate semnele unei adevărate căinţe.

— Bine, domnule, spuse abatele, ai vorbit cu sinceritate; când cineva se învinuieşte astfel, merită iertarea.

— Din nefericire, spuse Caderousse, Edmond a murit şi nu m-a iertat.

— Nu ştia, spuse abatele.

— Dar poate că acum ştie, declară Caderousse, se zice că morţii ştiu totul.

O clipă de tăcere: abatele se sculase şi se plimba îngândurat; se înapoie la locul său şi se aşeză.

— Mi-ai pomenit în două-trei rânduri de un anume domn Morrel, spuse el. Cine era omul acesta?

— Era armatorul "Faraonului", patronul lui Dantès.

— Şi ce rol a jucat omul acesta în trista afacere? întrebă abatele.

— Rolul unui om cinstit, curajos şi întristat, domnule. De douăzeci de ori el a intervenit pentru Edmond; când împăratul s-a înapoiat, el a scris, s-a rugat, a ameninţat într-atât încât, sub a doua Restauraţie, a fost persecutat foarte mult ca bonapartist. În zece rânduri, precum v-am spus, venise la bătrânul Dantès să-l ia cu el, iar în ajunul, sau cu două zile înainte de moartea lui, v-am mai spus, lăsase pe cămin o pungă cu care s-au plătit datoriile bătrânului şi s-a făcu faţă înmormântării, aşa că bietul bătrân a putut cel puţin să moară, precum trăise, fără să pricinuiască necaz cuiva. Punga o am eu încă, o pungă mare de reţea roşie.

— Şi, întrebă abatele, mai trăieşte domnul Morrel?

— Da, spuse Caderousse.

— În cazul acesta, continuă abatele, desigur că el e un om binecuvântat de Dumnezeu, bogat... fericit...

Caderousse zâmbi amar.

— Da, fericit ca mine, spuse el.

— Domnul Morrel este cumva nenorocit? exclamă abatele.

— Suferă mizeria şi, mai mult decât atât, dezonoarea.

— Cum aşa?

— Da, reluă Caderousse, cum vă spun, după douăzeci şi cinci de ani de muncă, după ce a dobândit cel mai onorabil loc în comerţul Marsiliei, domnul Morrel este ruinat complet. A pierdut cinci vase în doi ani, a dat trei falimente năprasnice şi nu mai are speranţa decât în "Faraonul" pe care îl comanda bietul Dantès şi care urmează să se înapoieze din Indii cu o încărcătură de cârmâz şi de indigo. Dacă se îneacă şi vasul acesta, este pierdut.

— Şi, spuse abatele, are nevastă, copii, nenorocitul?

— Da, are o nevastă, care se poartă ca o sfântă, are o fată, ce urma să se mărite cu un bărbat pe care-l iubea, dar pe care familia nu-l mai lasă să se însoare cu o fată ruinată; are, în sfârşit, un fiu locotenent în armată; înţelegeţi însă bine că toate acestea îi sporesc durerea bietului om, în loc s-o uşureze. Dacă ar fi singur, şi-ar zbura creierii şi ar scăpa.

— E groaznic! murmură preotul.

— Iată cum răsplăteşte Dumnezeu virtutea, spuse Caderousse. Uite, cu care nu am făcut niciodată o faptă rea, afară de aceea pe care v-am povestit-o, sunt în mizerie. După ce o să-mi văd nevasta murind de friguri, fără să pot face ceva pentru ea, am să mor de foame, cum a murit bătrânul Dantès, în timp ce Fernand şi Danglars se scaldă în aur.

— Dar cum?

— Pentru că lor totul le-a mers din plin, în timp ce oamenilor cumsecade le merge rău.

— Ce a devenit Danglars, cel mai vinovat ― nu-i aşa? ― instigatorul?

— Ce a devenit? A părăsit Marsilia. A intrat, pe baza recomandaţiei domnului Morrel care nu-i cunoştea crima, funcţionar la un bancher spaniol; în epoca războiului Spaniei, el a intrat cu o parte în furniturile armatei franceze şi a făcut avere; atunci, cu primii bani, a jucat, şi-a întreit şi şi-a împătrit capitalurile şi, rămânând văduv după fiica bancherului său, s-a însurat pe urmă cu o văduvă, doamna de Nargonne, fiica domnului Servieux, şambelanul actualului rege, care se bucură de cea mai mare trecere. Devenind milionar, a fost făcut baron, astfel că el e acum baronul Danglars, are un palat în strada Mont-Blanc, zece cai în grajduri, şase lachei în anticameră şi nu mai ştiu câte milioane în casa de fier.

— Aha! făcu abatele cu accent ciudat; şi este fericit?

— Fericit? cine ar putea să spună? nenorocirea sau fericirea sunt taina zidurilor; zidurile au urechi, dar n-au limbă; dacă poţi fi fericit cu o avere mare, atunci Danglars e fericit.

— Şi Fernand?

— Cu Fernand s-a întâmplat altceva.

— Dar cum de a putut face avere un biet pescar catalan, fără mijloace, fără educaţie? Mărturisesc că nu înţeleg.

— Se întâmplă şi asta pe lume; de bună seamă că, în viaţa lui, e o taină pe care nu o cunoaşte nimeni.

— Dar,