— La amândouă, domnule, la amândouă; are şi avere şi situaţie.

— Dumneata îmi spui o poveste.

— S-ar părea că e poveste, dar ascultaţi şi veţi pricepe. Cu câteva zile înainte de întoarcerea împăratului, Fernand fusese amânat de la recrutare. Bourbonii îl lăsară în pace la Catalani, dar Napoleon reveni, o încorporare extraordinară fu decretată şi Fernand fu nevoit să plece. Plecai şi eu; dar, pentru că eram mai bătrân decât Fernand şi pentru că mă încurcasem cu biata mea femeie, am fost trimis numai pe coastă.

Fernand a fost înregimentat în trupele active, a ajuns la frontieră cu regimentul şi a luat parte la bătălia lui Ligny.

În noaptea ce urmă bătăliei, el era de planton la uşa generalului care avea legături secrete cu duşmanul. În noaptea aceea generalul urma să se întâlnească cu englezii. Îi propuse lui Fernand să-l însoţească; Fernand primi, părăsi postul şi îl urmă pe general.

Fapta care l-ar fi târât pe Fernand în faţa unui consiliu de război, dacă Napoleon rămânea pe tron, îi servi de recomandaţie pe lângă Bourboni. Reveni în Franţa cu epoletul de sublocotenent; şi, deoarece protecţia generalului, care se bucura de înaltă trecere, nu l-a părăsit, el era căpitan în 1823, cu prilejul războiului din Spania, adică în momentul când Danglars începea primele afaceri. Fernand era spaniol, aşa că a fost trimis la Madrid să-şi dea seama de spiritul compatrioţilor săi; îl întâlni pe Danglars, intră cu el în vorbă, făgădui generalului un sprijin printre regaliştii din capitală şi din provincii, primi făgăduieli, luă la rândul său angajamente, îşi călăuzi regimentul pe drumurile cunoscute numai de el, prin strâmtori păzite de regalişti şi, în sfârşit, aduse în această scurtă campanie atât de mari servi-cii încât, după luarea Trocaderului, fu numit colonel şi căpătă crucea de ofiţer al Legiunii de Onoare, cu titlul de conte.

— Destin! destin! murmură abatele.

— Da, dar ascultaţi: n-am isprăvit. După terminarea războiului din Spania, cariera lui Fernand era primejduită de pacea îndelungată care făgăduia să domnească în Europa. Numai Grecia se răzvrătise împotriva Turciei şi începuse războiul pentru independenţă; toţi ochii erau îndreptaţi spre Atena: era la modă ca grecii să fie deplânşi şi sprijiniţi. Fără să-i ocrotească făţiş, după cum ştiţi, guvernul francez tolera migraţiile parţiale. Fernand ceru şi căpătă permisiune de a se duce să servească în Grecia, rămânând totuşi înscris în controalele armatei.

După câtva timp se află că contele de Morcerf ― acesta era numele lui ― intrase în serviciul lui Ali-Paşa, cu gradul de general inspector.

Ali-Paşa fu ucis, precum ştiţi; dar, înainte de a muri, el răsplăti serviciile lui Fernand lăsându-i o sumă însemnată, cu care Fernand se înapoie în Franţa, unde îi fu confirmat gradul de locotenent-general.

— Aşa că astăzi?... întrebă abatele.

— Aşa că astăzi, urmă Caderousse, el posedă un palat minunat la Paris în strada Helder nr. 27.

Abatele deschise gura, stătu un moment ca un om ce ezită, dar făcând o sforţare:

— Şi Mercédès? glăsui el; mi s-a spus că ea a dispărut.

— Da, a dispărut, spuse Caderousse, aşa cum dispare soarele ca să răsară a doua zi mai strălucitor.

— A făcut şi ea situaţie? întrebă abatele cu un zâmbet ironic.

— Mercédès e în momentul acesta una dintre cele mai mari doamne din Paris, spuse Caderousse.

— Continuă, glăsui abatele. Mi se pare că ascult istorisirea unui vis. Dar am văzut eu însumi lucruri aşa de extraordinare, încât cele pe care mi le spui mă miră mai puţin.

— Mercédès a fost la început deznădăjduită de lovitura care i-l răpea pe Edmond. V-am vorbit de stăruinţele ei pentru părintele lui Dantès. În toiul deznădejdii a lovit-o o nouă durere: plecarea lui Fernand, a cărui crimă ca n-o cunoştea şi pe care îl privea ca pe fratele ei.

Fernand plecă, Mercédès rămase singură.

Se scurseră pentru ea trei luni de lacrimi: nici o veste de la Edmond, nici o veste de la Fernand; nimic în faţa ochilor, decât un bătrân care se stingea de disperare.

Într-o seară, după ce stătuse toată ziua, cum avea obiceiul, la răspântia celor două drumuri care merg de la Marsilia la Catalani, se înapoie acasă mai abătută decât până atunci: nici iubitul, nici prietenul nu veneau pe unul sau pe altul din drumuri şi nu avea veşti nici de la unul, nici de la celălalt.

I se păru deodată că aude un pas cunoscut: se întoarse cu nelinişte, poarta se deschise şi îl văzu pe Fernand în uniforma de sublocotenent.

El nu însemna o parte din ceea ce ea plângea, ci o parte din viaţa ei trecută.

Mercédès apucă mâinile lui Fernand cu o pornire pe care acesta o luă drept dragoste şi care nu era decât bucuria de a nu mai fi singură pe lume şi de a revedea, în sfârşit, un prieten după lungile ore ale tristeţii singuratice. Şi apoi, se cuvine să spun: Fernand nu fusese niciodată duşmănit; el nu era iubit, atâta tot; altul ocupa întreaga inimă a fetei şi acest altul era absent... dispărut... poate mort. La gândul acesta, Mercédès izbucnea în plâns şi îşi frângea mâinile de durere; dar gândul pe care îl respingea altă dată, când îi era strecurat de altcineva, îi revenea acum singur în minte; de altfel, la rândul său, bătrânul Dantès Îi spunea întruna: "Edmond al nostru a murit căci, dacă n-ar fi mort, s-ar înapoia".

Bătrânul muri, precum v-am spus: poate că, dacă trăia, Mercédès n-ar fi devenit niciodată nevasta altuia; căci el ar fi mustrat-o pentru necredinţa ei. Fernand îşi dădu seama. Când află de moartea bătrânului, reveni. De data aceasta era locotenent. La prima călătorie nu-i spusese fetei nici un cuvânt de dragoste; la a doua îi reaminti că o iubea.

Mercédès îi ceru încă şase luni ca să-l aştepte şi să-l plângă pe Edmond.

— La drept vorbind, spuse abatele cu un zâmbet amar, asta făcea optsprezece luni în total. Ce ar putea să ceară mai mult iubitul cel mai adorat?

Murmură apoi cuvintele poetului englez: Frailty, thy name is woman{11}!

— Peste şase luni, reluă Caderousse,