— Biserica unde ea urma să se mărite cu Edmond, murmură preotul, numai logodnicul era schimbat, atâta tot.

— Mercédès se căsători deci, continuă Caderousse, dar, cu toate că în ochii tuturora ea păru liniştită, i-a lipsit puţin să leşine când a trecut pe dinaintea "Réservei", unde, cu un an şi jumătate înainte, fusese oficiată logodna ei cu cel pe care ar fi văzut că-l iubea încă dacă ar fi îndrăznit să privească în tainiţa inimii.

Fernand, mai fericit, dar nu mai liniştit, căci eu l-am văzut în epoca aceea şi se temea întruna de întoarcerea lui Edmond, Fernand, aşadar, avu grijă să-şi ia îndată nevasta şi să se exileze; erau în acelaşi timp prea multe pericole şi amintiri la Catalani.

La opt zile după nuntă, plecară.

— Şi ai mai văzut-o pe Mercédès? întrebă preotul.

— Da, în momentul războiului din Spania, la Perpignan, unde Fernand o lăsase, ea făcea atunci educaţia fiului ei.

Abatele tresări.

— A fiului ei? spuse el.

— Da, răspunse Caderousse, a micului Albert.

— Dar ca să-şi instruiască fiul, continuă abatele, a primit şi ea o educaţie. Mi se pare că l-am auzit pe Edmond spunând că ca era fiica unui simplu pescar, frumoasă dar incultă.

— O, spuse Caderousse, el îşi cunoştea aşa de puţin logodnica! Domnule, Mercédès ar fi putut să devină regină, în cazul când coroana ar fi trebuit să se pună numai pe capetele cele mai frumoase şi mai inteligente. Averea ei sporea şi ca sporea dimpreună cu averea. Învăţa desenul, învăţa muzica, învăţa toate. De altminteri cred, între noi fie zis, că ea nu făcea toate acestea decât pentru a se distra, pentru a uita şi că nu-şi băga atâtea lucruri în cap, decât ca să combată ce avea în inimă. Dar acum se cuvine să spunem totul, continuă Caderousse; averea şi onorurile au mângâiat-o, desigur. E bogată, e contesă şi cu toate acestea...

Caderousse se opri.

— Cu toate acestea, ce? întrebă abatele.

— Cu toate acestea sunt sigur că nu e fericită, spuse Caderousse.

— Şi ce te face să crezi?

— Să vedeţi: când m-am simţit prea nenorocit, am cugetat că vechii mei prieteni au să mă ajute. M-am dus la Danglars, dar nici nu m-a primit. Am fost la Fernand, care mi-a trimis o sută de franci prin valetul său.

— În cazul acesta nu i-ai văzut nici pe unul, nici pe altul?

— Nu, dar doamna de Morcerf m-a văzut.

— Cum?

— Când am ieşit, o pungă a căzut la picioarele mele, conţinea 25 de ludovici; am ridicat repede capul şi am văzut-o pe Mercédès, care trăgea perdeaua.

— Şi domnul de Villefort? întrebă abatele.

— O, el nu fusese prietenul meu, pe el nu-l cunoşteam, nu aveam ce-i cere.

— Dar nu ştii ce a devenit el şi partea pe care a avut-o în nenorocirea lui Edmond?

— Nu, ştiu numai că, la câtva timp după ce l-a arestat, el s-a însurat cu domnişoara de Saint-Méran şi a părăsit Marsilia curând. Fără îndoială că norocul îi va fi zâmbit ca şi celorlalţi, fără îndoială că e bogat ca Danglars şi stimat ca Fernand; vedeţi, eu singur am rămas sărac, amărât şi uitat de Dumnezeu.

— Te înşeli, prietene, spuse abatele: Dumnezeu poate să pară uneori ca uită când dreptatea lui se odihneşte, dar vine totdeauna un moment când îşi aduce aminte şi dovada ― uite-o.

Abatele scoase diamantul din buzunar şi dându-l lui Caderousse:

— Uite, prietene, îi spuse el, ia diamantul acesta, căci e al dumitale.

— Cum numai al meu? exclamă Caderousse. O, domnule, nu vă bateţi joc de mine?

— Diamantul urma să fie împărţit între prietenii săi. Edmond nu avea decât un singur prieten, astfel că împărţirea devine de prisos. Ia diamantul şi vinde-l, îţi repet, valorează cincizeci de mii de franci şi nădăjduiesc că suma va putea să te scoată din mizerie.

— Domnule, spuse Caderousse, întinzând cu sfială o mână şi ştergând cu cealaltă sudoarea care-i brobonea fruntea; domnule, nu faceţi o glumă din fericirea sau din deznădejdea unui om!

— Eu ştiu ce e fericirea şi ce e deznădejdea şi nu m-aş juca niciodată cu sentimentele. Ia-l deci, dar în schimb...

Caderousse care atingea diamantul, îşi trase mâna.

Abatele zâmbi.

— În schimb, continuă el, dă-mi punga de mătase roşie pe care domnul Morrel o lăsase pe căminul bătrânului Dantès şi care ― mi-ai spus ― e încă în posesia dumitale.

Din ce în ce mai uimit, Caderousse se îndreptă spre un dulap mare de stejar, îl deschise şi dădu abatelui o pungă lungă de mătase roşie învechită, în jurul căreia lunecau două verigi de metal poleite cândva.

Abatele o luă şi, în locul ei, dădu lui Caderousse diamantul.

— O, domnule, sunteţi un om al lui Dumnezeu! exclamă Caderousse; căci nimeni nu ştia că Edmond v-a dat diamantul şi aţi fi putut să-l păstraţi.

"Bine, îşi spuse încet abatele, tu ai fi făcut-o, pare-se..."

Abatele se sculă, îşi luă pălăria şi mănuşile.

— Nu-i aşa, spuse el, că tot ce mi-ai spus este adevărat şi că pot să dau toată crezarea cuvintelor dumitale?

— Priviţi, domnule abate, spuse Caderousse; în ungherul peretelui e un Crist de lemn sfânt; pe scrin e evanghelia nevestei mele; deschideţi cartea şi vă voi jura pe ea cu mâna întinsă spre Crist, vă voi jura pe mântuirea sufletului meu, pe cuvântul meu de creştin că v-am spus toate lucrurile aşa cum s-au petrecut ele şi cum îngerul oamenilor le va spune la urechea lui Dumnezeu în ziua judecăţii din urmă.

— Bine, spuse abatele, convins de accentul cu care Caderousse rostea adevărul, bine; îţi doresc ca banii să-ţi fie de folos. Adio, eu mă duc departe de oamenii care îşi fac atâta rău unii altora.

Şi, descotorosindu-se cu trudă de entuziastele porniri ale lui Caderousse, abatele ridică singur drugul de la uşă, ieşi, urcă pe cal, îl salută încă o dată pe hangiu, care se pierdea în cuvinte zgomotoase de despărţire şi plecă urmând direcţia pe care venise.

Când Caderousse întoarse capul, o văzu dinapoia lui pe Carconta, mai palidă şi mai tremurătoare decât oricând.

— Este adevărat ce-am auzit? întrebă ea.

— Cum? că ne-a dat diamantul numai nouă? spuse Caderousse aproape nebun de bucurie.

— Da.

— Nimic,