Femeia îl privi o clipă; apoi, cu glas înăbuşit:

— Şi dacă o fi fals? glăsui ea.

Caderousse se îngălbeni şi se clătină.

— Fals? murmură el, fals? de ce mi-ar fi dat un diamant fals?

— Ca să afle secretul tău fără să-l plătească, nătărăule.

Caderousse rămase o clipă ameţit sub povara presupunerii.

— O, spuse el după o clipă, luându-şi pălăria pe care o puse peste basmaua roşie înnodată în jurul capului; vom vedea în curând.

— Şi cum?

— La Beaucaire este târg; sunt acolo bijutieri din Paris; mă duc să li-l arăt. Tu păzeşte casa, nevastă, peste două ceasuri mă înapoiez.

Şi Caderousse se năpusti din casă, pornind în goană pe drumul opus celui pe care apucase necunoscutul.

"Cincizeci de mii de franci! murmură Carconta când rămase singură. Sunt bani... dar nu sunt o avere."

Capitolul XXVIII   Registrele închisorilor

În ziua următoare aceleia când, pe drumul Bellegarde-Beaucaire, se petrecuse scena pe care am descris-o, un bărbat între treizeci, treizeci şi doi de ani, îmbrăcat cu un frac albastru, cu pantaloni de nankin şi cu vestă albă, având totodată şi accentul britanic, se prezentă primarului de Marsilia.

— Domnule, îi spuse el, sunt primul funcţionar al casei Thomson şi French din Roma. Suntem de zece ani în relaţii cu casa Morrel şi fiul din Marsilia. Avem aproape o sută de mii de franci angajaţi în aceste relaţii şi suntem oarecum neliniştiţi, deoarece se spune că firma e ameninţată cu ruina: sosesc, prin urmare, direct de la Roma pentru a vă cere informaţii asupra casei.

— Domnule, răspunse primarul, ştiu într-adevăr, că de patru sau cinci ani, nenorocirea parc a-l urmări pe domnul Morrel; a pierdut, rând pe rând, patru sau cinci vapoare, a dat trei sau patru falimente; dar, deşi eu însumi sunt creditorul său cu zece mii de franci, nu vă pot da nici o lămurire asupra situaţiei sale. Întrebaţi-mă ca primar ce gândesc despre domnul Morrel şi vă voi răspunde că e un om corect până la rigiditate şi că, până în prezent, a făcut faţă tuturor angajamentelor sale, cu perfectă exactitate. Iată ce vă pot spune, domnule: dacă vreţi să aflaţi mai mult, adresaţi-vă domnului de Boville, inspectorul închisorilor, care stă în strada de Noailles, numărul 15; mi se pare că el are două sute de mii de franci plasaţi în casa Morrel şi, dacă el are într-adevăr motive să se teamă, întrucât suma lui e mai însemnată decât a mea, îl veţi găsi probabil în privinţa aceasta mai bine informat decât mine.

Englezul paru că apreciază suprema delicateţe a primarului, salută, ieşi şi se îndreptă cu pasul caracteristic fiilor Marei Britanii spre strada indicată.

Domnul de Boville se afla în cabinetul său. Când îl zări, englezul schiţă o mişcare de surpriză, care păru să arate că nu pentru prima oară se află în faţa celui pe care îl vizita. Domnul de Boville era aşa de deznădăjduit, încât se vedea că toate facultăţile minţii sale, cufundate în gândul care-l muncea în acel moment, nu îngăduia nici memoriei, nici imaginaţiei răgazul de a rătăci în trecut.

Cu calmul naţiunii sale, englezul îi puse aproape în aceiaşi termeni întrebarea pe care o pusese primarului Marsiliei.

— O, domnule, exclamă domnul de Boville, din nenorocire temerile dumneavoastră sunt cum nu se poate mai întemeiate şi aveţi în faţa dumneavoastră un om disperat. Aveam două sute de mii de franci plasaţi în casa Morrel, aceşti două sute de mii de franci erau zestrea fiicei mele, pe care nădăjduiam să o mărit peste cincisprezece zile; aceşti două sute de mii de franci erau rambursabili: o sută de mii la 15 ale lunii curente, o sută de mii la 15 ale lunii viitoarei. Îl înştiinţasem pe domnul Morrel asupra dorinţei mele şi anume ca rambursarea să se facă exact şi el a venit aici, domnule, acum abia o jumătate de ceas, spunându-mi că, dacă vasul său "Faraonul" nu soseşte până la 15 se va găsi în imposibilitate să execute plata.

— Dar, glăsui englezul, aceasta seamănă foarte mult cu o tărăgănare...

— Spuneţi, domnule, că aceasta seamănă cu un faliment! exclamă domnul de Boville disperat.

Englezul păru că reflectează o clipă, apoi spuse:

— Va să zică, domnule, creanţa vă inspiră temeri?

— O socotesc pierdută.

— Uite, v-o cumpăr eu.

— Dumneavoastră?

— Da, eu.

— Dar cu o reducere enormă, fără îndoială...

— Nu, pentru două sute de mii de franci; casa noastră, adăugă englezul râzând, nu face astfel de afaceri.

— Şi plătiţi...

— Peşin.

Englezul scoase din buzunar un teanc de bancnote, care puteau să constituie încă o dată pe atât suma de a cărei soartă domnul de Boville se temea.

Un fulger de bucurie trecu pe figura domnului de Boville. Cu toate acestea, el făcu o sforţare să se stăpânească şi spuse:

— Domnule, vă înştiinţez că, după toate probabilităţile, nu veţi avea nici şase la sută din suma aceasta.

— Nu mă priveşte, răspunse englezul, e treaba casei Thomson şi French, în numele căreia lucrez. Poate că ea are interes să grăbească ruina unei case rivale. Ceea ce ştiu însă, domnule, e că sunt gata să vă număr suma în schimbul transferului pe care mi-l veţi face; vă voi cere numai un drept de curtaj.

— Bineînţeles, domnule, exclamă domnul de Boville. Comisionul este de obicei unu şi jumătate, vreţi doi? Vreţi trei? Vreţi cinci? În sfârşit, vreţi mai mult? Vorbiţi.

— Domnule, reluă englezul râzând, eu sunt ca şi casa mea: nu fac afaceri de această natură; nu: dreptul meu de curtaj este cu totul altul.

— Vorbiţi, domnule, vă ascult.

— Dumneavoastră sunteţi inspectorul închisorilor?

— De mai bine de 14 ani.

— Ţineţi registrele de intrare şi ieşire?

— Fără îndoială.

— Registrelor acestea le sunt alăturate desigur, notele cu privire la deţinuţi?

— Fiecare deţinut are dosarul său.

— Domnule, eu am fost instruit la Roma de un nenorocit de abate care a dispărut deodată. Am aflat apoi că fusese deţinut la castelul If şi aş vrea să am oarecari amănunte asupra morţii sale.

— Cum îl chema?

— Abatele Faria.

— O, mi-l reamintesc perfect! exclamă domnul de Boville, era nebun.

— Aşa se spunea.

— A, era cu siguranţă!

— Se poate; şi cum se manifesta nebunia lui?

— Pretindea că ştie de o