— Bietul de el; şi a murit?

— Da, domnule, acum cinci sau şase luni, în februarie.

— Aveţi o memorie excelentă, domnule, dacă vă amintiţi aşa de bine datele.

— Îmi aduc aminte de aceasta pentru că moartea nenorocitului a fost însoţită de o împrejurare ciudată.

— Se poate cunoaşte acea împrejurare? întrebă englezul cu o expresie de curiozitate pe care un observator profund s-ar fi mirat găsind-o pe chipul său flegmatic.

— O, da, domnule. Carcera abatelui se găsea la o depărtare de patruzeci şi cinci ― cincizeci de picioare de aceea a unui fost agent bonapartist, a unuia care contribuise în măsura cea mai mare la întoarcerea uzurpatorului în 1815, om foarte hotărât şi foarte primejdios.

— Serios? glăsui englezul.

— Da, răspunse domnul de Boville; am avut prilejul să-l văd pe omul acesta în 1816 sau 1817 şi n-am coborât în carcera sa decât cu un pichet de soldaţi: omul mi-a produs o profundă impresie şi nu-i voi uita figura niciodată.

Englezul zâmbi imperceptibil.

— Şi spuneaţi, domnule, reluă el, că ambele carcere...

— Erau despărţite printr-o distanţă de cincizeci de picioare; se pare că acest Edmond Dantès...

— Pe omul primejdios îl chema...

— Edmond Dantès. Da, domnule; se pare că acest Edmond Dantès îşi procurase sau îşi fabricase unelte, căci s-a găsit un coridor prin care prizonierii comunicau.

— Coridorul fusese făcut, desigur, în scop de evadare?

— Exact, din nefericire însă, pentru prizonier, abatele Faria a fost lovit de un atac de catalepsie şi a murit.

— Înţeleg. Faptul a pus capăt proiectelor de evadare.

— Pentru mort, da, răspunse domnul de Boville, dar nu pentru cel viu; dimpotrivă, Dantès a văzut într-asta un mijloc de a-şi grăbi fuga; el îşi închipuia, fără îndoială, că prizonierii morţi în castelul If erau înmormântaţi într-un cimitir obişnuit; la transportat pe defunct în camera sa, i-a luat locul în sacul unde fusese cusut şi a aşteptat momentul înmormântării.

— E un mijloc temerar, care indică oarecare curaj, reluă englezul.

— O, v-am spus, domnule, că omul era foarte primejdios; din fericire a descotorosit el însuşi guvernul de temerile pe care acesta le avea în privinţa lui.

— Cum?

— Cum? Nu înţelegeţi?

— Nu.

— Castelul If nu are cimitir, morţii sunt aruncaţi pur şi simplu în mare, după ce li se leagă de picioare o ghiulea.

— Şi? spuse englezul, ca şi cum ar fi înţeles anevoie.

— Şi i s-a legat o ghiulea de picioare, pe urmă a fost azvârlit în mare.

— Adevărat? exclamă englezul.

— Da, domnule, continuă inspectorul. Vă închipuiţi mirarea fugarului când s-a simţit aruncat de pe înălţimea stâncilor, aş fi vrut să-i văd chipul în momentul acela.

— Ar fi fost greu.

— N-are a face, spuse domnul de Boville, pe care siguranţa recăpătării celor două sute de mii de franci ai săi îl înveselea; n-are a face, mi-l închipui.

Şi izbucni în râs.

— Şi eu, spuse englezul.

Şi începu să râdă la rându-i, dar aşa cum râd englezii, adică printre dinţi.

— Va să zică, urmă englezul recăpătându-şi cel dintâi stăpânirea de sine, va să zică fugarul s-a înecat?

— De-a binelea.

— În chipul acesta, guvernatorul castelului a scăpat totodată şi de furios şi de nebun?

— Exact.

— Dar, desigur că evenimentul a fost consemnat în vreun act? întrebă englezul.

— Da, da, actul mortuar. Înţelegeţi că rudele lui Dantès, dacă are rude, puteau să aibă interesul de a se încredinţa că el e mort sau viu.

— Aşa că acum ei pot să fie liniştiţi dacă îl moştenesc. A murit pentru totdeauna.

— O, da. Şi li se va elibera certificatul când vor vrea.

— Foarte bine, spuse englezul. Dar să revenim la registre.

— Adevărat. Chestia aceasta ne-a depărtat de ele. Iertaţi-mă.

— Să vă iert? Pentru ce? Pentru întâmplarea povestită? Câtuşi de puţin; ea mi s-a părut curioasă.

— Şi e, într-adevăr. Aşadar doriţi, domnule, să vedeţi tot ce-i în legătură cu bietul dumneavoastră abate, care era într-adevăr întruchiparea blândeţii?

— Mi-ar face plăcere.

— Treceţi în cabinetul meu şi vă voi arăta.

Trecură amândoi în cabinetul domnului de Boville.

Totul era aici într-adevăr în ordine perfectă: fiecare registru la numărul său, fiecare dosar în compartimentul său. Inspectorul îl pofti pe englez în jilţ şi-i puse dinainte registrul şi dosarul cu privire la castelul If, dându-i răgazul să le frunzărească în timp ce el, aşezat într-un colţ, îşi citea ziarul.

Englezul găsi lesne dosarul cu privire la abatele Faria. Se pare însă că istoria povestită de domnul de Boville îl interesase mult, deoarece, după ce a luat cunoştinţă de primele piese, a continuat să frunzărească, până când a ajuns la documentele lui Edmond Dantès. Găsi aici fiecare lucru la locul său: denunţul, interogatoriul, petiţia lui Morrel, apostila domnului de Villefort. Îndoi încetişor denunţul, îl băgă în buzunar, citi interogatoriul şi văzu că numele lui Noirtier nu era trecut, parcurse cererea cu data de 10 aprilie 1815, prin care, sfătuit de substitut, Morrel exagera, cu intenţii admirabile ― deoarece Napoleon domnea atunci, ― serviciile pe care Dantès le făcuse cauzei imperiale şi pe care certificatul lui Villefort le întărea. Înţelese totul. Cererea către Napoleon, păstrată de Villefort, devenise, sub a doua Restauraţie o armă cumplită în mâinile procurorului. Nu se mai miră deci răsfoind registrul de nota pusă în acoladă în dreptul numelui său.

"EDMOND DANTÈS

Bonapartist înverşunat; a luat parte activă la întoarcerea din insula Elba. A se ţine în cel mai mare secret şi sub cea mai strictă supraveghere."

Sub rândurile acestea era scris de o altă mână:

"Văzut nota de mai sus, nimic de făcut".

Comparând scrisul acoladei cu acel al certificatului plasat sub cererea lui Morrel, căpătă certitudinea că nota acoladei avea acelaşi scris ca şi certificatul, că era scrisă de mâna lui Villefort.

Cât priveşte nota următoare, englezul înţelese că ca fusese consemnată, de bună seamă, de vreun inspector pe care informaţia amintită de noi îl pusese în imposibilitate să dea curs interesului arătat.

Precum am spus, din discreţie şi ca să nu-l stânjenească pe elevul abatelui Faria în cercetare, inspectorul se depărtase citind Drapelul Alb.

Nu-l văzu deci pe englez îndoind şi băgând în buzunar denunţul scris de Danglars sub umbrarul de la "Réserve" purtând data poştei din Marsilia, 27 februarie, orele