Laetitia Wells făcuseră provizii de conserve cu autoîncălzire şi de alimente deshidratate, instalându-se ca pentru un asediu. Pentru a-şi omorî timpul, se hotărâră să joace şah. Laetitia se dovedi mai îndemânatică decât Méliès, care făcea greşeli grosolane.

Enervat de superioritatea partenerei sale, poliţistul făcu eforturi să se concentreze mai bine, dispunând piesele în linie de apărare şi blocând orice iniţiativă adversă cu şiruri de pioni. În scurt timp, jocul se transformă într-o luptă de tranşee, de felul celei de la Verdun. Nebunii, caii, regina şi turnurile, împiedicaţi să lanseze atacuri nimicitoare, se anihilau reciproc.

― Ţi-e teamă până şi la şah! azvârli Laetitia.

― Mie?! se indignă Méliès. Cum las un loc fără apărare, îmi şi străpungi liniile. În condiţiile astea, cum aş putea să joc altfel?

Ea încremeni brusc, ducând un deget la buze în semn de tăcere. I se păruse că aude un zgomot uşor, undeva în camera de alături.

Verificară fără întârziere ecranele de control. Nimic. Şi, totuşi, Laetitia Wells era sigură că asasinul se află acolo. Detectorul de mişcări confirmă, începând să clipească.

― Asasinul a venit, şopti ea.

Cu ochii pironiţi pe ecranul de control, Méliès exclamă:

― Aşa e. Îl văd. E o singură furnică; se urcă pe pat!

Laetitia se năpusti la comisar şi îi descheie la repezeală cămaşa, apoi îi ridică braţele, scoase o batistă şi tampona de câteva ori subsuorile comisarului.

― Ce te-a apucat?

― Lasă-mă! Cred că am înţeles cum procedează ucigaşa noastră.

Dădu la o parte peretele fals şi, înainte ca furnica să fi ajuns la capătul de sus al cuverturii, frecă manechinul cu batista impregnată de sudoarea de la subsuorile lui Jacques Méliès, după care se întoarse în grabă lângă el.

― Bine, dar... începu acesta.

― Taci şi priveşte.

Înaintând pe pat, furnica se apropia de manechin. Decupă o bucăţică minusculă, de formă pătrată, din pijamaua pseudoprofesorului Takagumi, după care dispăru la fel cum apăruse, intrând în camera de baie.

― Nu înţeleg, spuse Méliès. Furnica asta nu l-a atacat pe omul nostru, ci s-a mulţumit să ia cu ea o bucăţică de stofă.

― A făcut-o numai din pricina mirosului, comisare.

Dat fiind că ziarista părea să fi preluat conducerea operaţiunilor, el o întrebă:

― Şi acum, ce facem?

― Aşteptăm să apară asasinul. Acum sunt sigură.

Méliès era perplex.

Laetitia îl fixă cu privirea aceea mov care îl uimea într-atâta şi explică:

― Furnica solitară pe care am văzut-o mi-a amintit de o poveste pe care mi-a spus-o tatăl meu. Când a fost în Africa, a trăit o vreme în tribul Baoules. Populaţia lui descoperise o metodă destul de surprinzătoare de-a omorî un om. Când cineva voia să ucidă cu toată discreţia, lua o bucată dintr-un veşmânt impregnat de sudoarea viitoarei sale victime şi o punea într-un sac în care băgase dinainte un şarpe veninos. Apoi atârna sacul deasupra unei marmite cu apă clocotită. Suferinţa îl făcea pe şarpe să turbeze de-a binelea şi să asocieze durerea respectivă cu mirosul veşmântului. După care nu mai trebuia decât să-i dea drumul prin sat. De cum adulmeca un miros identic cu al bucăţii de pânză, muşca.

― Crezi, prin urmare, că asasinul nostru se ia după mirosul victimei?

― Exact. La urma urmei, furnicile îşi obţin toate informaţiile din mirosuri.

Méliès exultă:

― Aha! Recunoşti, aşadar, că furnicile sunt cele ce ucid!

Ea îl domoli.

― Deocamdată nimeni nu a fost ucis. Singurul delict este o pijama ruptă puţin într-un loc.

Comisarul chibzui câteva clipe, apoi izbucni:

― Bine, dar i-a dat bucăţii ăleia de stofă mirosul meu! Acum pe mine o să vrea să mă omoare!

― Eşti fricos ca de obicei, comisare... E suficient să te speli bine la subraţe şi să dai cu deodorant. Înainte de asta însă o să-l impregnăm bine cu sudoare pe profesorul Takagumi al nostru.

Méliès nu era deloc liniştit. Îşi vârî un chewing-gum între dinţii încleştaţi.

― Dar am mai fost atacat o dată!

― ... Şi ai reuşit să scapi, din câte ştiu. Noroc că m-am gândit eu la toate şi am adus cu mine obiectul care poate să te deconecteze cel mai bine.

Şi scoase din geantă un mic televizor portabil.

 

 

 

130. BĂTĂLIA DINTRE DUNE

 

Lung este marşul prin deşertul dunelor.

Paşii se fac tot mai grei.

Un strat fin de nisip 'se lipeşte de carapace, usucă palpii labiali şi face să scârţâie articulaţiile chitinoase.

Praful a acoperit cu totul cuirasele care au încetat să mai lucească.

Iar cruciada înaintează necontenit.

Albinele nu mai au de unde să ofere miere întăritoare.

Stomacurile sociale sunt goale. Puvilisul labelor trosneşte la fiecare călcătură ca un sac de ghips sfârâmicios.

Cruciatele sunt epuizate, dar iată că se iveşte o nouă ameninţare. La orizont apare un nor de pulbere care se măreşte văzând cu ochii. Din pricina lui, cruciatelor le este greu să desluşească ce fel de legiuni adverse au în faţă.

De la trei mii de paşi distanţă, acestea pot fi văzute mai bine: este vorba de o armată termită. Soldaţii termite, uşor de recunoscut după capetele lor în formă de pară, împroaşcă nişte clei în care se împotmolesc primele rânduri de furnici.

Abdomenele myrmicine îşi lansează salvele de acid coroziv. Cavaleria termită se răreşte, dar furnicile au tras prea târziu; hoarda duşmană se revarsă asupra lor şi străpunge centrul primei linii de apărare.

Mandibulele se ciocnesc.

Cuirasele se izbesc cu zgomot.

Cavaleria uşoară a furnicilor nici nu apucă bine să se pună în mişcare, că este deja încercuită de trupele termite.

Foc! porunceşte 103. Dar cea de-a doua linie de artilerie grea, înarmată cu acid concentrat la 60%, nu îndrăzneşte să tragă în învălmăşeala de furnici şi termite, astfel că ordinul nu este ascultat. Grupurile de luptătoare improvizează fiecare după inspiraţia de moment. Cele două flancuri ale armatei cruciate încearcă să se degajeze pentru a lua armata duşmană pe la spate, dar manevra este prea lentă.

Cleiul termitelor le doboară pe albinele care încearcă să decoleze. Urmând exemplul muştelor şi al lui 24, cu gogoaşa ei, acestea se ascund în nisip.

103