mai întâlniţi încă, şi să aduc informaţii importante despre el. Am aflat de la profesorul Overbeck doar că Nietzsche a plecat din Basel pentru a veni să se consulte cu dumneavoastră. Nu ştiu nimic altceva.

  — Da, ne-am întâlnit. Dar, spuneţi-mi, Frăulein, ce informaţii mi-aţi adus?

  — Scrisori de la Nietzsche – atât de sălbatice şi pline de mânie, şi confuze încât uneori pare că şi-a pierdut minţile. Iată-le – şi îi întinse lui Breuer un teanc de scrisori. Când aşteptam să vă întâlnesc, astăzi, am copiat pentru dumneavoastră câteva fragmente.

  Breuer se uită la prima pagină, acoperită cu scrisul ordonat al lui Lou Salome:

  O, melancolia. unde se află o mare în care să te poţi îneca cu adevărat?

  Am pierdut puţinul pe care-l aveam: bunul meu renume, încrederea dtorva oameni. O să-mi pierd prietenul, pe Ree

  — am pierdut un an întreg din cauza chinurilor care mă stăpânesc chiar şi acum.

  Îţi ierţi mai greu prietenii decât duşmanii.

  Deşi mai urma, Breuer se opri brusc. Oricât de fascinante ar fi fost cuvintele lui Nietzsche, ştia că fiecare rând pe care-l citea însemna o trădare a pacientului său.

  — Ei bine, domnule doctor, ce credeţi despre scrisorile astea?

  — Mai spuneţi-mi o dată de ce aţi simţit că trebuie să le văd.

  — Ei bine, eu le-am primit pe toate o dată. Paul le ascunsese de mine, dar a hotărât că n-avea nici un drept să facă asta.

  — Dar de ce trebuie neapărat să le văd eu?

  — Citiţi mai departe! Vedeţi ce spune Nietzsche! M-am gândit că un medic trebuie, cu siguranţă, să aibă aceste informaţii. Pomeneşte de sinucidere. De asemenea, multe dintre scrisori sunt foarte incoerente: poate că facultăţile lui raţionale se deteriorează. Şi-apoi, eu nu sunt decât un om, toate aceste atacuri la adresa mea – amare şi dureroase – nu pot, pur şi simplu să mă scutur de ele. Ca să fiu sinceră, am nevoie de ajutorul dumneavoastră!

  — Ce fel de ajutor?

  — Vă respect părerea – sunteţi un observator antrenat. Dumneavoastră aşa mă vedeţi?

  — Răsfoi scrisorile.

  — Ascultaţi aceste acuzaţii: „O femeie fără sensibilitate. lipsită de spirit. incapabilă de dragoste. nu te poţi bizui pe ea. necoaptă în chestiuni de onoare." Sau aceasta: „o fiară în pielea unui animal domestic", sau asta: „Eşti o mică pasăre a morţii/ iar eu credeam că eşti întruchiparea virtuţii şi a onoarei."

  Breuer scutură cu putere din cap.

  — Nu, nu, bineînţeles că nu vă văd astfel. Dar după puţinele noastre întâlniri – de afaceri şi atât de scurte – cât poate cântări părerea mea? Ăsta să fie ajutorul pe care-l aşteptaţi din partea mea?

  — Ştiu că multe din cele scrise de Nietzsche sunt impulsive, scrise la mânie, scrise pentru a mă pedepsi. Aţi stat de vorbă cu el. Şi aţi vorbit despre mine, sunt sigură. Trebuie să ştiu ce crede cu adevărat despre mine. Aceasta e ceea ce vă cer. Ce spune despre mine? Mă urăşte într-adevăr? Vede în mine un monstru?

  Breuer rămase tăcut câteva clipe, gândindu-se la toate implicaţiile întrebărilor lui Lou Salomă.

  — Dar iată că eu stau şi vă pun alte întrebări, continuă ea, iar dumneavoastră nu mi-aţi răspuns încă la cele pe care vroiam să vi le pun înainte: aţi reuşit să-l convingeţi să vă vorbească? Vă mai întâlniţi cu el? Faceţi progrese? Aţi învăţat cum să deveniţi un doctor pentru disperare?

  Se opri, uirându-se fix în ochii lui Breuer, aşteptând un răspuns. El simţea cum creşte presiunea, presiune din toate părţile – din partea ei, din partea lui Nietzsche, din partea Mathildei, a pacienţilor care-l aşteptau, a lui Frâu Becker. îi venea să ţipe.

  În cele din urmă, trase adânc aer în piept şi răspunse:

  — Gnădiges Frăulein, îmi pare foarte rău că trebuie să spun că singurul răspuns pe care vi-l pot da este: nici un răspuns.

  — Niciunul! exclamă ea surprinsă. Domnule doctor, nu înţeleg.

  — Puneţi-vă în situaţia mea. Deşi întrebările pe care mi le puneţi sunt perfect rezonabile, nu pot răspunde la ele fără a viola intimitatea unui pacient.

  — Asta înseamnă, atunci, că este pacientul dumneavoastră şi continuaţi să-l vedeţi?

  — Vai, nu vă pot răspunde nici la această întrebare!

  — Dar cu mine e altceva, cu siguranţă, spuse ea din ce în ce mai indignată. Eu nu sunt un străin ori un portărel.

  — Motivele celui care întreabă nu au nici o importanţă. Ceea ce are importanţă este dreptul pacientului la intimitate.

  — Dar acesta nu este un tratament medical obişnuit! Acest întreg proiect a fost ideea mea! Eu port responsabilitatea aducerii lui Nietzsche la dumneavoastră pentru a-i preveni sinuciderea. Cu siguranţă că merit să aflu rezultatul eforturilor mele.

  — Da, e ca şi cum ai proiecta un experiment şi ai vrea să ştii rezultatul.

  — Exact. Doar n-o să-mi refuzaţi asta?

  — Dar dacă v-aş spune că rezultatul ar periclita experimentul?

  — Cum s-ar putea întâmpla asta?

  — Aveţi încredere în judecata mea în această chestiune. Amintiţi-vă, m-aţi căutat pentru că mă consideraţi un expert. Prin urmare, vă cer să mă trataţi ca pe un expert.

  — Dar, domnule doctor, eu nu sunt doar un trecător indiferent, un simplu martor al unui accident, cu o curiozitate morbidă privind soartea victimei. Nietzsche a fost important pentru mine – încă mai este. De asemenea, aşa cum am mai spus, cred că port o oarecare răspundere pentru suferinţa lui. Vocea ei devenea ascuţită. Şi eu sufăr. Am dreptul să ştiu.

  — Da, cred că suferiţi. Dar, ca medic, trebuie să mă preocupe în primul rând pacientul meu şi să mă aliez cu el. Poate că într-o zi, dacă vă veţi duce la capăt planul de a deveni medic, îmi veţi înţelege poziţia.

  — Şi suferinţa mea? Asta nu contează deloc?

  — Sufăr