putea să fie unul din spionii ăia care mişună peste tot trăgând cu urechea. Zice că-i ofiţer, dar cred că minte!

– Ce dracu' ai mai făcut? întreabă Bătrânul îngrijorat, îndreptându-se spre staţia radio.

Urmează o convorbire lungă, care în ce-l priveşte pe Bătrânul, e formată din: "Da, domnule!" "Da, domnule maior!" "Da, să trăiţi!"

– Ştiţi la ce mă gândesc eu în clipa asta? întreabă Porta după ce ne-am pus din nou în mişcare. La ouă fierte şi creveţi în sos de homar, urmate de o porţie zdravănă de carne de porc cu Sauerkraut şi dulceaţă de pere.

– Gura! scrâşneşte Bătrânul, prost dispus. Nu mai pomeni de mâncare. Şi pe tine, Micuţule, te împuşc dacă te mai apropii vreodată de staţia radio!

În zorii cenuşii ai zilei ajungem la paritip, care sperăm că ne va putea trece râpa, cu un dram de noroc. E o construcţie stranie.

– Ţin-te bine, Petre! exclamă Porta, aruncând o privire în adâncuri. Oare ţine chestia asta un tanc?

– Cică ţine, răspunde "Degerilă", ridicând din umeri. Şi trebuie să nădăjduim că e aşa cum se spune, pentru că altă soluţie n-avem. Trebuie să trecem! Cu avalanşa aia am blocat noi înşine trecătoarea.

– Nu pare prea solidă, constată Bătrânul, cercetând sceptic schelăria. E o platformă grea care atârnă legănându-se de cabluri groase.

– Haide! Să-i dăm bătaie! Cine-i primul? strigă nerăbdător Comisarul.

– Îţi dau voie să fii tu primul, Albert, spune Porta, cu un gest graţios al mâinii.

– Nu, nu eu, nene! spune Albert, după ce a fost pe platforma care se leagănă. Ar trebui ca tancul să ţâşnească peste prăpastie ca din puşcă.

– Atunci ai prefera poate să treci ultimul, când cablurile vor fi mai uzate? întreabă Porta sarcastic. Nu mai sta pe gânduri, fiule, şi întinde-o primul!

Albert se dă bătut şi se strecoară prin trapa turelei tancului său T-34.

Cu grijă, de parcă ar merge pe sticlă, îndreaptă masivul tanc pe punte. Platforma se leagănă ca un vapor la vreme de furtună. Încet-încet se îndreaptă către capătul opus, cu cablurile fluierând de încordare.

– Încet, îl previne Comisarul! Nu te grăbi! Urmărim tăcuţi puntea mişcătoare cu un gol în stomac. În ciuda poverii pe care o poartă, palele violente de vânt tot reuşesc s-o împingă de colo-colo.

– Pare al dracului de periculos, îngaimă Gregor. Şi când te gândeşti că ne-am băgat voluntari în afacerea asta.

– E genul de treabă pe care omul o face o singură dată în viaţă, rânjeşte Porta nepăsător. O să avem ce povesti când vom fi cu toţii socialişti suedezi.

Greul Panther trece ultimul. Bârnele platformei trosnesc ameninţător şi cablurile fluieră sub greutatea lui.

Porta îşi trece mâna prin claia roşcată de păr, scuipă în prăpastie şi, împreună cu Micuţul, apucă scripetele.

– Nu pot să mă uit, îngaimă Comisarul, întorcându-se cu spatele. Cablurile alea nu mai rezistă multă vreme.

În timp ce vorbeşte, se aude un trosnet sec şi unul dintre cabluri plesneşte. Platforma începe să se încline într-o parte. Pantherul alunecă încet înapoi.

– Par Allah! ţipă Legionarul agitat. Se duce! S-a zis cu ei!

– Drace! urlă Porta îngrozit aruncându-se la scripete. Platforma se înclină din ce în ce mai mult. O pală de vânt, şi s-a terminat cu ei.

– Apucaţi cablurile! răcneşte Comisarul. Mişcarea! Aduceţi tancul T-34!

Albert dă înapoi, trăgându-şi carul în poziţie potrivită. Contra cronometru, legăm un cablu de platformă şi-l fixăm de pământul solid înainte să plesnească şi celălalt.

– Ţine-ne, Doamne! spune Porta, de pe turelă, holbându-se la punte. Platforma atârnă acum într-un unghi de 45 de grade înspre fundul prăpastiei. A fost cât pe ce! Mult noroc îi trebuie omului pentru a scăpa viu dintr-un război mondial!

 

Brutalitatea naşte respect.

 

ADOLF HITLER

 

Alergară peste terenul de joacă, săriră gardul şi-şi continuară goana pe Wundt Strasse, gâfâind din greu. Dinapoia lor auziră urlete.

– Halt! Stehen bleiben!{69}

Dar nici unul dintre ei nu se opri. Răsună lătratul sacadat al pistoalelor-mitralieră.

Comandatul plutonului, un Feldwebel în vârstă, se prăbuşi primul în apele învolburate şi limpezi ale râului. Trecuse deja printr-un război mondial şi fusese hotărât să răzbată şi prin acesta.

Cel mai tânăr căzu al doilea. N-avea decât şaisprezece ani. Se mai târî o vreme pe genunchi, atingând cu faţa zgura de pe jos. O dâră lungă de sânge îi însemna trecerea. Era încă viu când îl ajunse din urmă Poliţia militară. Îi traseră un glonţ în ceafă.

Restul plutonului ajunse pe pista de alergări şi dispăru în Scheibenholtz Park. Nici nu-l observară pe Leutnant spânzurat de un copac, legănându-se cu mâinile legate la spate.

Ceva mai încolo spânzurau un Oberst şi un Gefreiter. Toţi trei purtau la gât o tăbliţă:

 

ICH BIN EIN FEIGLING

DER DEN FÜHRER VERRATEN HAT!{70}

 

Două ore mai târziu, îi înhăţă Poliţia militară în timp ce traversau Johannes Parkweg.

Toţi nouăsprezece au fost spânzuraţi de cei mai apropiaţi copaci, ca un avertisment teribil pentru alţi dezertori.

Asta se întâmpla în ziua de 3 martie 1945 pe pista de alergări din Leipzig. Corpurile dezertorilor n-au fost coborâte decât şase săptămâni mai târziu.

 

CĂPITANUL NEBUN DIN OGPU

 

Comisarul ridică mâna făcându-ne semn să oprim.

Câteva motociclete sunt parcate în mijlocul unei pieţe rotunde, presărate cu zăpadă cernită. Toate, au ataşuri pe care sunt montate puşti-mitralieră.

– Curios lucru cum de nu iau puştile cu ei la adăpost, se miră Porta.

– Nu-i curios deloc, ricanează Heide. Ca de obicei, e supărător de bine informat. Atâta vreme cât sunt afară, sunt gata să intre-n foc. Asta datorită unsorii lor minunate împotriva gerului. Dacă le iau înăuntru şi-apoi ies cu ele, variaţia de temperatură le-ar îngheţa şi le-ar face nefolositoare.

– Vezi să nu-ţi îngheţe ţie svastica aia rotativă din mădularul tău de Herrenvolk, hohoteşte Micuţul, încântat de spiritul său.

– Nici urmă de santinelă, murmură Bătrânul, iţindu-şi capul cu atenţie peste marginea trapei turelei. Indivizii ăştia tare se mai cred la adăpost.

– După casa de colo e un camion hodorogit, spune Porta, arătând cu degetul.

– În cazul ăsta, fii sigur că mişună de Ivani, avertizează Micuţul, lungindu-şi cercetător gâtul.

Comisarul sare greoi de pe motosanie, îndreptându-se spre noi prin zăpada adâncă; vântul îi flutură poalele largi ale mantalei.

– Ochii în patru! spune el, ridicând capul către Bătrânul din turela Pantherului. Nu pricep! Aici n-are ce căuta personal al Armatei. Mă tem c-au prins de ştire despre noi. Ia-o pe strada de colo!