Ai pomenit de Tânărul Werther, continuă Nietzsche, dar dă-mi voie să-ţi amintesc cuvintele lui Goethe – „Fii bărbat şi nu mă urma pe mine – ci pe tine! Pe tine!" Ştii că a pus fraza asta în ediţia a doua pentru că foarte mulţi tineri au urmat exemplul lui Werther şi s-au sinucis? Nu, Josef, important aici nu este ca eu să-ţi vorbesc despre calea mea, ă să te ajut să găseşti calea ta pentru a ieşi din disperare. Acum, ce-i cu briciul din vis?

  Breuer ezită. Faptul că Nietzsche recunoscuse că şi el gustase din suferinţele dragostei era o realizare importantă. S-o urmărească mai departe? Nu, pentru moment era de ajuns. îşi îndreptă din nou atenţia spre el însuşi.

  — Nu ştiu de ce trebuia să fie un brici în vis.

  — Aminteşte-ţi regulile noastre, Josef. Nu încerca să explici. Acum facem „curăţarea hornului". Spune orice îţi vine. Nu omite nimic.

  Nietzsche se lăsă pe spate şi închise ochii în aşteptarea răspunsului lui Breuer.

  — Brici, brici. aseară am văzut un prieten, un oftalmolog pe nume Cari Koller, care este bărbierit complet. M-am gândit azi dimineaţă să-mi dau şi eu jos barba – dar mă gândesc adesea la asta.

  — Continuă să „cureţi"!

  — Brici – vene – am un pacient, un tânăr care este descurajat pentru că e homosexual, şi şi-a tăiat venele cu un brici acum vreo două zile. îl voi vedea astăzi, mai târ-ziu. înlâmplător, îl cheamă Josef. Deşi eu nu am de gând să-mi tai venele, mă gândesc, totuşi, după cum ţi-am spus, la sinucidere. Nu fac decât să contemplu ideea. Nu e un plan. Mă simt foarte departe de actul sinuciderii. Probabil că nu e mai real decât ideea de a-mi arunca familia în flăcări sau de a fugi cu Bertha în America – şi totuşi mă gândesc la sinucidere din ce în ce mai mult.

  — Toţi gânditorii serioşi contemplă sinuciderea, observă Nietzsche. Este o alinare care ne ajută să mai suportăm o noapte. Deschise ochii şi se întoarse spre Breuer. Spui că trebuie să facem altceva pentru a te ajuta. Ce altceva?

  — Să atacăm obsesia mea direct! Mă distruge. îmi consumă întreaga viaţă. Eu nu trăiesc acum. Trăiesc în trecut, ori într-un viitor care nu va exista niciodată.

  — Dar mai devreme sau mai târziu obsesia ta trebuie să cedeze, Josef. Modelul meu este, în mod evident, corect. Este foarte clar că în spatele obsesiei tale zac temerile tale primare în privinţa existenţei. Este, de asemenea, clar că obsesia devine mai puternică pe măsură ce vorbim mai explicit despre aceste temeri. Nu vezi cum obsesiile încearcă să-ţi abată atenţia de la aceste profunde fapte de viaţă? Este singurul mod pe care-l cunoşti de a-ţi linişti temerile.

  — Dar, Friedrich, noi nu suntem în dezacord. M-am lăsat convins de punctul tău de vedere, iar acum cred că modelul tău e corect. Dar a-mi ataca direct obsesia nu înseamnă a invalida modelul. Ai descris odată obsesia mea ca un burete sau ca o buruiană. Sunt de acord, şi sunt de asemenea de acord că dacă mi-aş fi cultivat mintea altfel cu mult timp în urmă, această obsesie n-ar fi prins niciodată rădăcini. Dar acum că o am, trebuie eradicată, smulsă. Felul în care o tratezi tu e prea lent.

  Nietzsche se foi în fotoliul său, evident stânjenit de critica lui Breuer.

  — Ai sugestii specifice pentru eradicare?

  — Sunt un prizonier al obsesiei: ea n-o să-mi arate niciodată cum să evadez. Iată de ce te întreb despre experienţa ta cu privire la astfel de suferinţe şi despre metodele pe care le-ai folosit pentru a evada.

  — Dar exact asta încercam să fac săptămâna trecută când îţi ceream să te priveşti de la o distanţă mai mare, răspunse Nietzsche. O perspectivă cosmică atenuează întotdeauna tragedia. Dacă urcăm suficient de sus, vom atinge o înălţime de la care tragedia încetează să mai pară tragică.

  — Da, da, da. Breuer era din ce în ce mai iritat. Ştiu asta, teoretic. Totuşi, Friedrich, o frază ca „o înălţime de la care tragedia încetează să mai pară tragică" nu mă face să mă simt mai bine. Iartă-mă dacă par nerăbdător, dar e o prăpastie – o prăpastie uriaşă – între a şti ceva teoretic şi a şti emoţional. Adesea, când stau treaz noaptea, temân-du-mă de moarte, îmi recit maxima lui Lucreţiu: „Unde sunt eu, nu e moartea; unde e moartea, nu sunt eu." Este absolut raţional şi în mod irefutabil adevărat. Dar când sunt cu adevărat înspăimântat, nu funcţionează niciodată, nu-mi calmează niciodată temerile. Iată unde filosofia e insuficientă. A preda filosofie şi a o folosi în viaţă sunt sarcini foarte diferite.

  — Problema este, Josef, că de câte ori abandonăm raţiunea şi folosim facultăţi inferioare pentru a influenţa oamenii, sfârşim prin a crea un om inferior, mai puţin valoros. Când spui că vrei ceva care să funcţioneze, vrei să spui că vrei ceva care să poată influenţa emoţiile. Ei bine, există experţi în asta! Şi cine sunt aceştia? Preoţii! Ei cunosc secretele influenţei! Ei manipulează cu o muzică inspiratoare, cu turle înalte şi naosuri măreţe, ei fac din noi pitici, ne încurajează dorinţa de supunere, ne oferă îndrumare supranaturală, protecţie în faţa morţii, nemurire chiar. Dar uită-te la preţul pe care-l iau – înrobire religioasă; respect faţă de cei slabi; stază; ură faţă de corp, faţă de bucurie, faţă de lumea asta. Nu, nu putem folosi metodele astea tranchilizante, inumane! Trebuie să găsim căi mai bune de a ne ascuţi puterea raţiunii.

  — Regizorul minţii mele, răspunse Breuer, cel care hotărăşte să-mi trimită imagini ale Berthei şi ale casei mele în flăcări, nu pare să ţină la raţiune.

  — Dar cu siguranţă – şi Nietzsche îşi agită pumnii strânşi – că trebuie să-ţi dai seama că niciuna dintre preocupările tale nu