este realăl Viziunile despre Bertha, haloul de atracţie şi dragoste care o înconjoară – toate astea nu fac parte dm realitate. Tot ce vezi e relativ, la fel şi tot ce cunoşti. Inventăm ceea ce experimentăm. Iar ceea ce am inventat putem distruge.

  Breuer deschise gura să spună că acesta era tocmai tipul de sfat inutil, dar Nietzsche continuă impetuos:

  — Să fiu mai clar, Josef. Am un prieten – am avut unul – Paul Re"e, un filosof. Amândoi credem că Dumnezeu a murit. El conchide că viaţa fără Dumnezeu nu are rost, şi deprimarea lui e atât de mare încât cochetează cu sinuciderea: pentru comoditate, poartă întotdeauna la gât o fiolă cu otravă. Pentru mine însă lipsa lui Dumnezeu este un prilej de bucurie. Sunt entuziasmat de libertatea mea. îmi spun: „Cum ar fi să creezi dacă ar exista zei?" înţelegi ce vreau să spun? Aceeaşi situaţie, aceleaşi date – dar două realităţi!

  Breuer se lăsă descurajat în fotoliu, prea abătut acum chiar şi pentru a se mai putea bucura că Nietzsche îl menţionase pe Paul Ree.

  — Dar îţi spun că aceste argumente nu mă mişcă, se plânse el. La ce bun să filosofezi? Chiar dacă inventăm realitatea, mintea noastră e concepută astfel încât să ascundem asta de noi înşine.

  — Dar priveşte realitatea tal protestă Nietzsche. O privire corectă îţi poate arăta cât de superficială, cât de absurdă este! Priveşte obiectul dragostei tale – această infirmă, Bertha – ce bărbat raţional ar putea-o iubi? îmi spui că adesea nu aude, devine saşie, îşi contorsionează braţele şi umerii. Nu poate să bea apă, nu poate să meargă, nu poate vorbi germana dimineaţa; uneori vorbeşte englezeşte, alteori franţuzeşte. Cum să ştie cineva cum să-i vorbească? Ar trebui să-şi pună un afiş, ca la restaurant, anunţând langue du jour.

  Nietzsche zâmbi larg, foarte amuzat de gluma sa.

  Dar Breuer nu zâmbi. Faţa i se întunecă.

  — De ce ai atâtea insulte la adresa ei? Nu-i pomeneşti o dată numele fără a adăuga „infirma"!

  — Nu fac decât să repet ce mi-ai spus.

  — E adevărat că e bolnavă – dar asta nu e tot ce este. Este şi o femeie foarte frumoasă. Mergi pe stradă cu ea şi toate capetele se vor întoarce. Este inteligentă, talentată, un spirit creator – o bună scriitoare, un ager critic de artă, blândă, sensibilă şi, cred, iubitoare.

  — Nu atât de iubitoare şi sensibilă, cred eu. Uite cum te iubeşte! Vrea să te seducă, să te atragă într-un adulter.

  Breuer scutură din cap.

  — Nu, nu asta. Nietzsche îl întrerupse.

  — O, ba da, ba da! Nu poţi să negi. Seducţie este cuvântul potrivit. Se sprijină de tine, pretinzând că nu poate să meargă. îţi pune capul în poală, cu buzele lângă sexul tău. încearcă să-ţi distrugă căsnicia. Te umileşte în public pretinzând că poartă în pântece copilul tău! Este asta dragoste? Scuteşte-mă de asemenea dragoste!

  — Eu nu-mi judec sau atac pacienţii, nici nu râd de bolile lor, Friedrich. Te asigur, n-o cunoşti pe femeia asta.

  — Slavă Domnului pentru această binefacere. Am cunoscut unele ca ea. Crede-mă, Josef, femeia asta nu te iubeşte, vrea să te distrugăl spuse Nietzsche cu fervoare, bătând cu palma în caiet la fiecare cuvânt.

  — O judeci după alte femei pe care le-ai cunoscut. Dar te înşeli – toată lumea care o cunoaşte simte ca mine. Ce câştigi ridiculizând-o!

  — în asta, ca în atâtea alte lucruri, te împiedici în virtuţile tale. Şi tu trebuie să înveţi să ridiculizezi! în asta constă sănătatea.

  — Eşti mult prea dur, Friedrich, când vine vorba de femei.

  — Iar tu, Josef, eşti mult prea moale. De ce trebuie să continui s-o aperi?

  Prea agitat ca să mai şadă, Breuer se ridică şi se duse la fereastră. Privi în grădină, unde un bărbat, cu ochii bandajaţi, abia se târa: cu o mână se ţinea strâns de o soră medicală, iar cu cealaltă îşi pipăia drumul cu un baston.

  — Descătuşează-ţi sentimentele, Josef. Nu ţine în tine. Continuând să privească pe fereastră, Breuer îşi proiectă vocea peste umăr.

  — Ţie ţi-e uşor s-o ataci. Dacă ai putea-o vedea, te asigur, ai cânta o altă melodie. Ai fi în genunchi în faţa ei. E o femeie uluitoare, o Elena din Troia, însăşi chitesenţa feminităţii. Ţi-am spus deja că următorul ei medic s-a îndrăgostit şi el de ea.

  — Următoarea ei victimă, vrei să spui!

  — Friedrich – Breuer se întoarse pentru a-l privi pe Nietzsche – ce faci? Nu te-am mai văzut aşa niciodată. De ce forţezi nota atât de tare?

  — Fac exact ce mi-ai cerut să fac – găsesc un alt mod de a-ţi ataca obsesia. Cred, Josef, că o parte din nefericirea ta vine dintr-un resentiment înăbuşit. E ceva în tine – o teamă, o timiditate – care nu-ţi permite să-ţi exprimi mânia. în loc de asta, te mândreşti cu blândeţea ta. Faci din necesitate o virtute: îţi îngropi adânc sentimentele şi apoi, pentru că nu ai nici un resentiment, presupui că eşti un sfânt. Nu-ţi mai asumi rolul medicului înţelegător; ai intrat în acel rol – crezi că eşti prea bun pentru a simţi mânia. Josef, puţină răzbunare este un lucru bun. Resentimentele înăbuşite te îmbolnăvesc!

  Breuer scutură din cap.

  — Nu, Friedrich, a înţelege înseamnă a ierta. Am cercetat rădăcinile fiecăruia dintre simptomele Berthei. Nu este nici un rău în ea. Dimpotrivă, prea mult bine. Este o fiică generoasă, cu spirit de sacrificiu, care s-a îmbolnăvit din cauza morţii tatălui ei.

  — Toţi taţii mor – al tău, al meu, al oricui – asta nu este o explicaţie pentru boală. Mie îmi plac acţiunile, nu scuzele. Timpul scuzelor – pentru Bertha, pentru tine – a trecut.

  Nietzsche îşi închise caietul.'Şedinţa se terminase.

  Următoarea întâlnire începu la fel de furtunos. Breuer solicitase un atac direct asupra obsesiei sale.