în care se părea atunci că se va dizolva măreţul întreg. Dacă în cursul existenţei sale stăpînii lui încercară să opună atacului persan stavile serioase, mai mult, dacă sporirea puterii lor se baza tocmai pe această tentativă, în momentul prăbuşirii sale el nu numai că apelă tocmai la ajutorul perşilor, ci romanii au pierdut Armenia şi Mesopotamia chiar din cauza defectării Zenobiei, iar după supunerea Palmyrei Eufratul a redevenit pentru un timp graniţa Imperiului Roman. Ajunsă pe malul Eufratului, regina spera că va fi primită de perşi; iar Aurelian nu-şi conduse legiunile dincolo de fluviu, întrucît nici Galia, nici Hispania şi Britania încă nu-l recunoscuseră ca împărat. Nici lui şi nici urmaşului său Probus nu le-a fost dat să reia această luptă. Dar, după moartea prematură a acestuia din urmă (282), cînd trupele îl proclamară împărat pe Marcus Aurelius Carus, ofiţerul cel mai înalt în grad, noul stăpîn jurase că perşii îşi vor aminti această alegere şi îşi ţinu cuvîntul. Pătrunse imediat cu armata în Armenia şi restabili situaţia de odinioară. La graniţa ţării a fost întîmpinat de soli persani care merseră pînă la limita concesiilor; însă, abia plecaţi solii, marşul a continuat fără întîrziere. Mesopotamia deveni iarăşi provincie romană şi oraşele parte de reşedinţă, Seleucia şi Ctesiphon, au fost ocupate încă o dată de romani, fără ca aceştia să fi întîlnit o rezistenţă serioasă; la aceasta trebuie să fi contribuit şi războiul fratricid care devasta atunci regatul persan. Împăratul tocmai traversase Tigrul şi se pregătea să pătrundă în inima ţării inamice cînd îşi găsi sfîrşitul în mod violent, răpus probabil de o mînă asasină; odată cu el se încheie şi această campanie. Însă, printr-un tratat de pace, urmaşul său dobîndi cedarea Armeniei şi Mesopotamiei; deşi Carus purtase purpura doar ceva mai mult de un an, el restabili graniţa imperiului din timpul lui Severus.

Cîţiva ani mai tîrziu (293), tronul de la Ctesiphon a fost ocupat de un nou rege, Narseh, fiul regelui Sapur, care declară romanilor război din cauza stăpînirii Mesopotamiei şi Armeniei. Diocleţian, conducătorul suprem al întregului imperiu, dar îndeosebi al Orientului, îi încredinţă conducerea acestui război ajutorului său întru guvernare, Galerius Maximianus, un general grosolan, dar viteaz. Începutul nu a fost favorabil. Perşii invadară Mesopotamia şi ajunseră pînă la Carrhae; pentru a le ieşi în întîmpinare, cezarul conduse legiunile siriene la Nikephorion, dincolo de Eufrat. Cele două armate se întîlniră la mijloc, iar trupele romane, mult mai slabe, au fost înfrînte. Era o lovitură grea şi tînărul general trebui să îndure reproşuri amare; dar nu se dădu bătut. Pentru campania următoare au fost concentrate trupe din întregul imperiu şi ambii regenţi se aşezară personal în fruntea armatei; cu forţa principală, Diocleţian ocupă poziţii în Mesopotamia, în timp ce Galerius, întărit cu trupele ilirice de elită sosite între timp, îl înfruntă pe inamic în Armenia cu o armată de 25.000 de soldaţi, provocîndu-i o înfrîngere decisivă. Romanii capturară tabăra şi tezaurul, ba chiar şi haremul Marelui Rege, Narseh însuşi reuşind cu greu să nu fie luat prizonier. Pentru a-şi redobîndi femeile şi copiii, regele se declară de acord să încheie pacea în orice condiţii. Ambasadorul său Apharban îi imploră pe romani să-l cruţe pe persan: cele două imperii, cel roman şi cel persan, ar fi, într-un fel, cei doi ochi ai lumii şi nici unul nu se poate dispensa de celălalt. Romanii dispuneau de libertatea de a adăuga imperiului încă o provincie orientală; împăratul, precaut, se mulţumi cu reglementarea graniţei de nord-est. Mesopotamia rămase, bineînţeles, sub stăpînire romană; importantele relaţii comerciale cu ţara vecină au fost subordonate unui sever control de stat şi îndreptate îndeosebi spre puternicul oraş Nisibis, centrul apărării romane de graniţă din Mesopotamia orientală. Tigrul a fost recunoscut drept graniţă a stăpînirii romane directe, cu rezerva includerii în Imperiul Roman a întregii Armenii meridionale pînă la Lacul Thospitis (Lacul Van) şi pînă la Eufrat, aşadar întreaga vale superioară a Tigrului. Acest ţinut avansat al Mesopotamiei nu deveni o provincie propriu-zisă, ci a fost administrat ca şi pînă atunci, ca satrapia romană Sophene. Cîteva decenii mai tîrziu, romanii construiră aici puternica fortăreaţă Amida (Diarbekr), de atunci bastionul lor principal în ţinutul Tigrului superior. În acelaşi timp, s-a trecut la o nouă reglementare a graniţei dintre Armenia şi Media, suzeranitatea romană fiind reconfirmată atît în cazul acestui din urmă ţinut, cît şi în cazul Iberiei. Pacea nu le impuse învinşilor cedări teritoriale însemnate, dar statornici pentru romani o graniţă favorabilă în aceste ţinuturi mult disputate, care a separat cele două imperii pentru mai multă vreme. Politica lui Traian fusese astfel desăvîrşită; ce-i drept, aceasta a fost perioada în care centrul de greutate al stăpînirii romane s-a deplasat din Occident în Orient.

 

1. Originea acestor denumiri ale lunilor nu este clară; ele apar pentru prima dată în scrierile cuneiforme asiriene, dar nu sînt de origine asiriană. Ca o consecinţă a stăpînirii asiriene, ele au continuat să fie folosite în sfera limbii asiriene.

Capitolul X

Siria şi ţara nabateilor

După ocuparea jumătăţii occidentale a ţărmurilor Mării Mediterane, romanii s-au decis foarte încet să dobîndească şi partea lor orientală. Nu rezistenţa, întîlnită aici relativ destul de rar, ci teama bine întemeiată de consecinţele deznaţionalizatoare ale acestor cuceriri i-a determinat pe romani să prelungească pe cît posibil doar influenţa politică decisivă în aceste ţinuturi, încorporarea propriu-zisă, a Siriei şi Egiptului cel puţin, realizîndu-se abia în perioada în care statul ajunsese aproape o monarhie. E adevărat, Imperiul Roman s-a desăvîrşit astfel din punct de vedere geografic – Marea Mediterană, veritabila bază a Romei de