cînd devenise o mare putere, se transforma în toate direcţiile într-un lac intern roman, navigaţia şi comerţul de pe cuprinsul ei fiind unificate de stat spre binele tuturor locuitorilor ţărmurilor. Însă coeziunea geografică a fost însoţită de diviziunea naţională. Aşa cum oraşele greceşti Neapolis şi Massalia n-au elenizat Campania şi Provence, nici statul roman nu ar fi evoluat către binaţionalitate doar prin ocuparea Greciei şi Macedoniei. Dar dacă ţinutul grecesc din Europa şi Africa a dispărut în faţa masei compacte a celui latin, regiunile din continentul al treilea, împreună cu Valea Nilului, inclusă de drept în această arie culturală, aparţineau exclusiv grecilor; îndeosebi Antiohia şi Alexandria erau promotoarele veritabile ale dezvoltării elene culminînd cu Alexandru, focare ale vieţii şi civilizaţiei elene şi metropole asemenea Romei. Capitolul precedent s-a ocupat de pregătirea încleştării dintre Orient şi Occident în interiorul său din cauza Armeniei şi Mesopotamiei, perpetuată în tot cursul epocii imperiale; în cel de faţă vom descrie situaţia ţinuturilor siriene în aceeaşi epocă. Ne referim la ţinutul despărţit de Asia Mică prin masivul muntos al Pisidiei, Isauriei şi Ciliciei occidentale, de Armenia şi Mesopotamia prin pintenii aceluiaşi masiv şi prin Eufrat, de regatul part şi de Egipt prin deşertul Arabiei. Am considerat totuşi de cuviinţă să tratăm soarta particulară a Iudeii într-un capitol de sine stătător. Corespunzător dezvoltării politice diferite din timpul guvernării cezarilor, vom vorbi mai întîi despre Siria propriu-zisă, apoi despre partea nordică a acestui ţinut şi coasta feniciană care se întinde la poalele Munţilor Liban, după aceea despre meleagurile din estul Palestinei, ţara nabateilor. Datele referitoare la Palmyra au fost incluse deja în capitolul anterior.

Siria a trecut sub administraţia imperială din momentul împărţirii provinciilor între împărat şi senat şi, precum Galia în Occident, a servit drept centru al administraţiei imperiale civile şi militare din Orient. De la bun început, această guvernare era cea mai agreabilă şi în decursul timpului şi-a sporit continuu atracţia. Asemenea guvernatorilor celor două Germanii, conducătorul acestei provincii deţinea patru legiuni în subordinea sa; dar în timp ce comandanţii armatei renane erau privaţi de administraţia ţinuturilor galice, din interior, o anumită limitare fiind conţinută deja în coexistenţa lor, guvernatorul Siriei deţinea neîngrădit şi administraţia civilă a întregii mari provincii, fiind, vreme îndelungată, unicul comandant de prim rang din toată Asia. Ce-i drept, în timpul lui Vespasian puterea sa a fost concurată de guvernatorii Palestinei şi Cappadociei, colegi care erau şi ei comandanţi de legiuni, însă prin confiscarea regatului Commagene şi, curînd după aceea, a principatelor din Liban aceste ţinuturi au intrat sub administraţia sa. Prerogativele sale au fost limitate abia în decursul secolului al II-lea, cînd Hadrian i-a luat guvernatorului Siriei una dintre cele patru legiuni şi a atribuit-o celui al Palestinei. Severus l-a privat pe guvernatorul sirian de primul loc în ierarhia militară romană. După ce se lovise îndeosebi de rezistenţa Antiohiei în supunerea provinciei care, aşa cum îl înălţase odinioară pe guvernatorul ei Vespasian, dorea acum să-l vadă pe Niger împărat, el a dispus împărţirea ei într-una nordică şi una sudică, guvernatorul celei dintîi, Syria Koile, primind două legiuni, iar guvernatorul celei de-a doua, Syrophoenicia, una singură.

Siria poate fi comparată şi din alt punct de vedere cu Galia: mai pronunţat decît celelalte provincii, acest district administrativ imperial se separa în ţinuturi pacificate şi în zone de graniţă care trebuiau apărate. Pe cînd întinsele ţărmuri ale Siriei şi ale ţinuturilor occidentale nu erau expuse unor atacuri inamice, apărarea la graniţa deşertului împotriva beduinilor nomazi revenind principilor arabi şi evrei şi, ulterior, trupelor provinciei Arabia, uneori şi palmireenilor mai degrabă decît legiunilor siriene, graniţa Eufratului, îndeosebi înainte de includerea Mesopotamiei, reclama împotriva parţilor o pază asemănătoare celei de pe Rin împotriva germanilor. Dar chiar dacă legiunile siriene erau folosite la graniţă, ele trebuiau să fie prezente şi în Siria occidentală. E adevărat, trupele renane existau şi din cauza galilor; totuşi, romanii puteau afirma cu îndreptăţită mîndrie că o garnizoană nemijlocită de 1.200 de soldaţi ar fi suficientă pentru marea capitală şi cele trei provincii galice. Dar în cazul populaţiei siriene şi îndeosebi pentru capitala Asiei romane, legiunile staţionate pe Eufrat nu erau suficiente. Nu numai la marginea deşertului, dar şi în ascunzişurile din munţi, în apropierea cîmpiilor roditoare şi a bogatelor oraşe vieţuiau temerare bande de tîlhari – ce-i drept, mai puţine decît astăzi, dar pericolul era şi atunci permanent – care furau vite şi jefuiau satele, travestindu-se deseori în negustori sau soldaţi. Însă oraşele, în fruntea cărora se afla Antiohia, cereau, precum Alexandria, garnizoane proprii. Neîndoielnic că, din această cauză, în Siria nu s-a trecut niciodată la o împărţire în districte civile şi militare, statornicită în Galia încă de Augustus, şi lipsesc în orientul roman marile aşezări independente din vecinătatea castrelor, din care s-au dezvoltat, de exemplu, Mainz pe Rin, León din Hispania şi Chester din Anglia. Însă, neîndoielnic, această realitate explică inferioritatea categorică a armatei siriene faţă de cele ale provinciilor occidentale în privinţa disciplinei şi spiritului de luptă şi de ce disciplina severă încetăţenită în castrele permanente ale Occidentului nu s-a putut înrădăcina în cantonamentele urbane ale Orientului. Acolo unde, alături de obligaţiile ei imediate, armata permanentă trebuia să îndeplinească şi misiuni de poliţie, această sarcină o demoraliza prin însăşi natura ei, şi foarte des i-a fost subminată propria disciplină atunci cînd era nevoie să stăpînească masele urbane turbulente. Aceste afirmaţii sînt ilustrate în suficientă măsură de războaiele siriene descrise mai sus; nici unul n-a putut fi început cu o armată capabilă de luptă, iar războiul a putut fi decis întotdeauna abia după concentrarea unor trupe occidentale.

Sub împăraţii romani, Siria propriu-zisă şi ţinuturile sale vecine, Cilicia de cîmpie şi Fenicia, nu au avut o istorie în adevăratul înţeles al cuvîntului. Locuitorii acestor regiuni aparţin aceloraşi ramuri ca şi cei ai Iudeii şi Arabiei, strămoşii sirienilor şi fenicienilor locuind împreună şi vorbind aceeaşi limbă cu cei ai evreilor şi arabilor. Dar în timp ce aceştia din urmă şi-au păstrat limba