şi obiceiurile, sirienii şi fenicienii se elenizaseră încă înainte de a ajunge sub stăpînire romană. Această elenizare s-a concretizat întotdeauna prin formarea unor politii greceşti. Bineînţeles, temeliile au fost puse de evoluţia autohtonă, pe coasta feniciană mai ales de vechile şi marile oraşe comerciale. Dar, ca şi republica romană, structura statului lui Alexandru şi al Alexandrizilor nu are drept temelie tribul, ci comunitatea urbană. Alexandru n-a purtat în Orient străvechiul principat ereditar macedonean, ci politia greacă; ca şi romanii, el nu intenţiona să-şi alcătuiască imperiile din triburi, ci din oraşe. Termenul corpului autohton de cetăţeni este foarte elastic, iar autonomia Atenei şi Tebei este alta decît cea a oraşului macedonean sau sirian, aşa cum autonomia cetăţii Capua, din sfera romană, avea un alt conţinut decît cea a coloniilor latine din timpul republicii sau chiar a comunităţilor urbane din epoca imperiului; însă întotdeauna ideea fundamentală era cea a corpului de cetăţeni, care se autoadministra şi era suveran în interiorul zidurilor de incintă. După prăbuşirea imperiului persan, Siria şi Mesopotamia învecinată, puntea de legătură militară între Occident şi Orient, au fost împînzite cu colonii macedonene ca nici un alt ţinut. Toponimele macedonene, încetăţenite aici la scară foarte largă, situaţie nemaiîntîlnită în întregul imperiu al lui Alexandru, dovedesc că aici a fost colonizat nucleul cuceritorilor eleni ai Orientului şi că Siria urma să devină Noua Macedonie a acestui stat; de altfel, atît timp cît imperiul lui Alexandru a dispus de un guvern central, el şi-a avut reşedinţa aici. Ca urmare a tulburărilor din ultima perioadă a Seleucizilor, oraşele imperiale siriene cîştigaseră o mai mare autonomie. Acestea au fost instituţiile întîlnite de romani. Încă organizarea Siriei, datorată lui Pompeius, probabil că nu prevedea districte neurbane, administrate direct de imperiu, iar dacă în prima perioadă a stăpînirii romane principatele dependente includeau o mare parte din ţinutul continental sudic al provinciei, acestea erau în cele mai multe cazuri regiuni muntoase şi, în orice caz, de importanţă secundară. În general, romanii nu trebuiau să recurgă la măsuri serioase pentru urbanizarea Siriei şi, oricum, la mai puţine decît în Asia Mică. Ca urmare, Siria aproape că n-a cunoscut fondări de oraşe în epoca imperială. Puţinele colonii întemeiate aici, ca, de exemplu, sub Augustus, Berytus şi, poate, şi Heliopolis, nu au îndeplinit alt rol decît cel al coloniilor ctitorite în Macedonia: aşezări ale veteranilor. Relaţiile dintre greci şi populaţia mai veche din Siria pot fi deduse din denumirile locale. În majoritatea lor, ţinuturile şi oraşele purtau aici nume greceşti, împrumutate, cum s-a menţionat, în mare parte din patria macedoneană, ca, de exemplu, Pieria, Anthemus, Arethusa, Beroea, Chalkis, Edessa, Europos, Kyrrhos, Larisa, Pella; altele sînt denumite după Alexandru sau membrii familiei seleucide, ca Alexandria, Antiocheia, Seleukis şi Seleukeia, Apameia, Laodikeia, Epiphaneia. Ce-i drept, coexistă şi vechile denumiri autohtone, aşa cum Beroea, mai întîi Chaleb, este numită şi Chalybon; Edessa sau Hierapolis, mai înainte Mabog şi Bambyke; Epiphaneia, mai înainte Hamat, şi Amathe. Dar în cele mai multe cazuri vechile denumiri sînt înlăturate de cele străine, iar nou-createle nume greceşti lipsesc doar în cîteva ţinuturi şi localităţi mai mari, ca, de exemplu, Commagene, Samosata, Hemesa şi Damasc. În Cilicia orientală găsim puţine ctitorii macedonene; însă capitala Tarsos a devenit de timpuriu un oraş complet elenizat, ajungînd cu mult înaintea stăpînirii romane un centru al civilizaţiei elene. Situaţia din Fenicia se prezenta întru cîtva schimbată; străvechile şi renumitele oraşe comerciale Arados, Byblos, Berytos, Sidon, Tyros nu şi-au abandonat de fapt vechile nume autohtone, însă şi aici greaca a avut cîştig de cauză, fapt dovedit tocmai de transformarea elenizată a acestor nume şi, mai pertinent, de realitatea că Noul Arados ne era cunoscut doar cu numele grecesc Antarados, ca şi noul oraş fondat de tirieni, sidonieni şi aradieni împreună pe această coastă, cunoscut doar ca Tripolis; ambele şi-au derivat denumirile lor actuale, Tartus şi Tarabulus, din cele vechi greceşti. Încă din epoca Seleuzicilor, monedele din Siria propriu-zisă poartă aproape în exclusivitate inscripţii greceşti, iar cele din oraşele feniciene în majoritatea lor; la începutul epocii imperiale, supremaţia limbii greceşti nu mai poate fi contestată în respectivele regiuni. De la această regulă trebuie să fie exceptată, cum am văzut (p. 241), doar oaza Palmyra, separată nu numai de întinsele regiuni de deşert, dar păstrînd şi o anumită autonomie politică. Însă idiomurile autohtone nu au putut fi înlocuite în relaţiile cotidiene. Este probabil ca în epoca imperială limba autohtonă să fi circulat neîngrădit în Munţii Liban şi Antiliban, unde stăpîneau, chiar şi la sfîrşitul secolului I d.Cr., micile dinastii princiare de la Hemesa (Homs), Chalkis şi Abila (ambele între Berytus şi Damasc); în munţii greu accesibili ai druzilor limba lui Aram a trebuit să se închine în faţa arabei abia în epoci recente. Însă acum două milenii ea a fost într-adevăr limba poporului din întreaga Sirie. Faptul că în cazul oraşelor cu nume dublu denumirea siriană prevala în viaţa de toate zilele tot atît cît cea grecească în literatură este dovedit de actualele toponime: Beroea-Chalybon se numea Haleb (Aleppo), Epiphaneia-Amathe, Hama, Hierapolis-Bambyke, Mabog-Membidj, iar Tyros poartă numele său fenician Sur. Oraşul sirian cunoscut din documente şi de la scriitori doar ca Heliopolis poartă şi astăzi străvechiul său nume autohton Baalbek; în general, numele actuale de localităţi nu s-au dezvoltat din cele greceşti, ci din cele aramaice.

Continuitatea spiritualităţii autohtone siriene este dovedită şi de cult. Sirienii din Beroea îşi aduc ofrandele cu inscripţii greceşti lui Zeus Malbachos, cei din Apameia, lui Zeus Belos, cei din Berytos, în calitate de cetăţeni romani, lui Iupiter Balmarcodes, toate acestea fiind zeităţi care nu aveau de fapt nimic comun nici cu Zeus, nici cu Iupiter. Zeus Belos nu este altul decît Malach Belos venerat la Palmyra în limba siriană. Cît de vie a fost şi a rămas adorarea zeilor autohtoni în Siria este un fapt dovedit foarte limpede de exemplul „Doamnei” de la Hemesa, care, datorită înrudirii ei cu dinastia Severilor, a obţinut la începutul secolului al III-lea demnitatea imperială pentru nepotul ei de soră; însă nu s-a mulţumit cu titlul de pontifex