maximus al poporului roman, ci l-a îndemnat pe tînăr să se intituleze în faţa tuturor romanilor şi ca mare preot al zeului solar indigen Elagabalus. Romanii îi puteau înfrînge pe sirieni, dar în Siria zeii romani trebuiau să se retragă în faţa celor autohtoni.

În aceeaşi măsură, numeroasele nume proprii transmise sînt preponderent negreceşti; iar numele duble, destul de frecvente: Messias este numit şi Christos, apostolul Thomas şi Didymos, femeia reînviată de Petrus la Joppe, „Căprioara”, Tabitha sau Dorkas. Aşa cum în Occident nu se folosea idiomul celtic, nici literatura şi, negreşit, nici relaţiile comerciale şi cele dintre oamenii culţi nu recurgeau aici la idiomul sirian; în aceste cercuri domnea doar limba greacă, exceptînd armata, unde se pretindea cunoaşterea latinei şi în Orient. Un literat din a doua jumătate a secolului al II-lea, pe care Sohaemos, regele Armeniei amintit mai sus (p. 233), îl chemase la curtea sa, a comentat aceste realităţi, incluzînd într-un roman, a cărui acţiune se petrece la Babilon, unele date autobiografice. Ne informează că ar fi sirian, dar nu descendent al unor greci imigraţi, ci de origine autohtonă din partea ambilor părinţi, sirian prin limbă şi obiceiuri, cunoscînd şi limba babiloniană, şi magia persană. Dar tocmai acest bărbat, care respinge spiritualitatea elenă într-un anumit sens, adaugă faptul că şi-ar fi însuşit educaţia elenă şi a devenit în Siria un cunoscut magistru şi un însemnat romancier al literaturii greceşti tîrzii1. Dacă idiomul sirian a fost înălţat mai tîrziu din nou la rangul unei limbi literare, dezvoltînd o literatură proprie, schimbarea nu se datorează unei renaşteri a spiritului naţional, ci necesităţii imediate a propagandei creştine. Această literatură, născută din traducerile profesiunilor de credinţă creştine în limba siriană, a fost limitată la cercul educaţiei specifice a clerului creştin, preluînd ca urmare din cultura elenă generală doar acea infimă parte pe care teologii timpului o acceptau ca fiind avantajoasă sau, cel puţin, nu potrivnică scopurilor lor. Această scriitură nu a atins şi, probabil, nici n-a tins spre un ţel mai înalt decît traducerea bibliotecii monahale greceşti pentru mănăstirile maroniţilor. Mai mult, ea nu poate fi considerată anterioară secolului al II-lea d.Cr. şi nu şi-a avut centrul în Siria, ci în Mesopotamia, mai ales la Edessa; aici, spre deosebire de celălalt ţinut aflat mai de mult sub stăpînire romană, trebuie să se fi născut o literatură precreştină incipientă în limba naţională2.

Din multitudinea formelor hibride pe care elenismul le-a adoptat prin propaganda sa pe cît de civilizatoare, pe atît de decăzută, cea siro-elenă este forma în care cele două elemente s-au echilibrat cel mai bine, dar în acelaşi timp şi cea care a exercitat o influenţă decisivă asupra evoluţiei generale a imperiului. E drept, sirienii au primit constituţia urbană grecească şi şi-au însuşit limba şi obiceiurile elene; totuşi, ei nu au încetat niciodată să se simtă orientali sau, mai degrabă, purtătorii unei duble civilizaţii. Poate că nicăieri acest sentiment nu a fost exprimat cu mai multă sagacitate ca în colosalul mausoleu pe care regele Antiochos al Commagenei şi l-a ridicat la începutul epocii imperiale pe un vîrf de munte izolat din apropierea Eufratului. În detaliata inscripţie funerară, el se numeşte persan; preotul sanctuarului să-i aducă sacrificiile comemorative în veşmîntul persan, aşa cum prescrie datina neamului său; dar, asemenea perşilor, el îi numeşte şi pe eleni temelie sacră a neamului său şi imploră pentru urmaşii săi binecuvîntarea tuturor zeilor, atît ai Persidei, cît şi ai Maketidei, altfel spus ai ţinutului persan, ca şi ai celui macedonean. Căci el este fiul unui rege autohton din neamul Ahemenizilor şi al unei prinţese elene din familia lui Seleukos; drept urmare, mormîntul era împodobit cu un lung şir de imagini, pe de o parte cele ale strămoşilor săi paterni pînă la primul Darius, pe de alta cele ale celor materni, pînă la generalul lui Alexandru. Însă zeii pe care-i adoră sînt, concomitent, persani şi eleni: Zeus Oromasdes, Apollon Mithras Helios Hermes, Artagnes Herakles Ares, această ultimă imagine purtînd, de exemplu, atît măciuca eroului elen, cît şi tiara persană. Acest principe persan, care se numeşte fără ezitare un prieten al elenilor şi al romanilor ca supus loial al împăratului, ca şi Ahemenidul Sohaemos, înălţat de Marcus şi Lucius pe tronul Armeniei, sînt veritabilii reprezentanţi ai aristocraţiei Siriei imperiale, pătrunsă în egală măsură de amintirile persane şi de prezentul romano-elen. Cultul persan al lui Mithras a ajuns din astfel de cercuri în Occident. Însă populaţia, supusă atît acestei înalte aristocraţii persane sau dorit persane, cît şi guvernării stăpînilor macedoneni şi, mai tîrziu, a celor italici, era aramaică în Siria, ca şi în Mesopotamia şi Babilonia; din multe puncte de vedere, ea aminteşte de situaţia românilor de astăzi faţă de saşii sau maghiarii nobili. Ea constituie, incontestabil, cel mai decăzut şi mai distructiv element din conglomeratul romano-elen de populaţii. Despre aşa-numitul Caracalla, născut la Lyon din tată african şi mamă siriană, se spune că în persoana sa s-ar fi întrunit viciile a trei neamuri: superficialitatea galică, sălbăticia africană şi ticăloşia siriană.

Din această întrepătrundere a Orientului şi elenismului, în privinţa căreia Siria rămîne neîntrecută, a rezultat un amestec în care, de cele mai multe ori, binele şi frumosul nu au putut supravieţui. Situaţia nu se prezintă însă pretutindeni astfel; evoluţie ulterioară a religiei şi speculaţiei, creştinismul şi neoplatonicismul au rezultat din aceeaşi îngemănare; dacă Orientul pătrunde cu ajutorul celui dintîi în Occident, cel de-al doilea este transformarea filozofiei occidentale potrivit concepţiei şi spiritului Orientului, o creaţie mai întîi a egipteanului Plotin (204-270) şi a discipolului său celui mai însemnat, tirianul Malchos sau Porphyrios (233-după 300), fiind cultivată mai tîrziu îndeosebi în oraşele Siriei. Nu este locul aici pentru a analiza cele două creaţii de importanţă universală, dar nu au putut fi omise cu ocazia evaluării realităţilor siriene.

Natura siriană îşi găseşte expresia eminentă în capitala ţinutului şi, înainte de fondarea Constantinopolelui, a Orientului în general, Antiohia, prin