numărul locuitorilor întrecută în această epocă doar de Roma şi Alexandria şi, poate, de Seleucia babiloniană; trebuie deci să fie prezentată succint. Oraşul, unul dintre cele mai tinere ale Siriei, astăzi de importanţă redusă, nu a devenit o metropolă în baza relaţiilor comerciale fireşti, ci a fost o realizare a politicii monarhice. El a fost creat de cuceritorii macedoneni înainte de toate din considerente militare, avînd o bună poziţie centrală pentru o dominaţie care cuprindea întreaga Asia Mică, ţinutul Eufratului şi Egiptul şi nu dorea să se îndepărteze nici de Marea Mediterană. Ţelul identic şi căile diferite ale Seleucizilor şi Lagizilor îşi găsesc expresia fidelă în corespondenţa şi opoziţia dintre Antiohia şi Alexandria; aşa cum cea din urmă este centrul puterii şi politicii maritime a stăpînilor egipteni, la fel Antiohia este centrul monarhiei orientale continentale a regilor Asiei. De mai multe ori, Seleucizii de mai tîrziu au întreprins aici noi mari fondări, astfel încît, în momentul ocupării de către romani, oraşul se compunea din patru cartiere de sine stătătoare înconjurate de incinte separate, toate la un loc fiind împrejmuite de un zid comun. Nu au lipsit nici imigranţii veniţi din depărtări. După ce Grecia propriu-zisă a ajuns sub dominaţia romanilor, Antiochos cel Mare încercînd zadarnic să-i alunge de aici, el a oferit cel puţin emigranţilor din Eubeea şi Etolia un loc de refugiu. Ca şi în capitala Egiptului, evreii s-au bucurat şi în cea a Siriei de o comunitate oarecum autonomă şi de o poziţie privilegiată, iar în evoluţia lor ambele oraşe au fost substanţial favorizate de calitatea de centre ale diasporei iudaice. Odată ridicată la rangul de reşedinţă şi de sediu al administraţiei unui mare regat, Antiohia a rămas şi în epoca romană capitala provinciilor asiatice ale Romei. Aici îşi aveau reşedinţa împăraţii, dacă se aflau în Orient, şi guvernatorii Siriei fără excepţie; aici au fost bătute monedele imperiale pentru Orient şi îndeosebi aici, ca şi la Damasc şi Edessa, se găseau arsenalele imperiale. Pentru Imperiul Roman, oraşul îşi pierduse, bineînţeles, importanţa militară, iar în condiţiile schimbate, legătura deficitară cu marea a fost resimţită ca un grav inconvenient, nu atît din cauza distanţei, cît a portului – oraşul Seleucia, fondat odată cu Antiohia – inadecvat pentru marele comerţ. Împăraţii romani din timpul Flaviilor pînă la Constantinus au cheltuit sume imense pentru a sfărîma stîncile dimprejur şi a construi astfel cheiurile necesare cu canalele de ancorare şi diguri suficiente; dar arta inginerilor, care realizase cele mai îndrăzneţe proiecte la gura Nilului, se luptă în van cu dificultăţile de nebiruit ale terenului de aici. Cel mai mare oraş al Siriei a participat intens la industria şi comerţul provinciei, asupra cărora vom reveni; el a fost totuşi mai degrabă un centru al consumatorilor decît al producătorilor. În întreaga Antichitate n-a existat nici un oraş în care savurarea vieţii să fi fost într-o asemenea ,măsură în centrul atenţiei şi ale cărui obligaţii să se fi aflat undeva la periferia existenţei, ca în „Antiohia de lîngă Daphne”, denumire semnificativă, ca şi cum am spune „Viena de lîngă Prater”. Căci Daphne3 este grădina plăcerilor, aflată la o distanţă de o milă de oraş, cu o circumferinţă de două mile, renumită datorită dafinilor ei, de unde şi numele, bătrînilor chiparoşi – chiar împăraţii creştini au dat ordin ca aceştia să fie ocrotiţi –, fîntînilor arteziene şi apelor curgătoare, strălucitului templu al lui Apollo şi fastuoasei şi mult celebratei sărbători din 10 august. În ciuda delăsării crunte, toate împrejurimile oraşului, situat între două culmi împădurite în valea lui Orontes, bogat în ape, la trei mile germane în amonte de gura lui, există şi astăzi o grădină înfloritoare, care e unul dintre colţurile cele mai fermecătoare de pe pămînt. Fastul şi splendoarea construcţiilor publice ale oraşului propriu-zis nu aveau egal în întregul imperiu. Strada principală, de 36 de stadii, aproape o milă germană, care străbătea oraşul în linie dreaptă de-a lungul rîului, fiind mărginită de ambele părţi de un portic şi avînd la mijloc un larg drum carosabil, a fost imitată de multe oraşe antice, dar n-a fost întrecută nici de Roma imperială. Aşa cum fiecare casă înstărită avea apă curentă, la fel cetăţenii se puteau plimba pe sub acele porticuri în orice anotimp, protejaţi de ploaie şi de arşiţa soarelui, iar seara pe străzi iluminate, ceea ce nu este atestat pentru nici un alt oraş al Anchitităţii4.

Însă Muzele nu s-au putut familiariza cu această viaţă opulentă; în Siria şi, îndeosebi, la Antiohia, seriozitatea ştiinţei şi arta tot atît de serioasă nu s-au încetăţenit niciodată cu adevărat. Pe cît de asemănătoare au fost evoluţiile Egiptului şi Siriei din alte punct de vedere, pe atît de izbitor a fost contrastul în domeniul literaturii: această parte a moştenirii marelui Alexandru a revenit doar Lagizilor. Ei cultivau literatura elenă şi a încurajat cercetarea ştiinţifică în spiritul şi concepţia lui Aristotel, în timp ce poziţia politică le-a permis Seleucizilor mai destoinici să deschidă grecilor Orientul – solia lui Megasthenes în India, trimis de Seleukos I la regele Ciandragupta, şi explorarea Mării Caspice de amiralul Patrokles, contemporanul său, au făcut senzaţie în această privinţă. Despre intervenţia nemijlocită a Seleucizilor în sfera intereselor literare însă istoria literaturii greceşti nu poate cita nimic altceva decît numirea poetului Euphorion ca bibliotecar al lui Antiochos, zis „cel Mare”. Doar istoria literaturii latine poate revendica seriozitatea activităţii ştiinţifice pentru Berytos, o insulă latină în marea elenismului oriental. Reacţia împotriva tendinţei literare modernizatoare a epocii iulio-claudiene şi reintroducerea în şcoli şi literatură a limbii şi scrierilor din epoca republicană nu au pornit accidental de la un locuitor din Berytos, Marcus Valerius Probus, născut într-o familie din clasa de mijloc a îndepărtatei sale patrii, ale cărei şcoli rămase în urmă îl educaseră prin vechii clasici, el punînd bazele pentru clasicismul epocii imperiale avansate mai degrabă prin scrierile sale critice decît prin activitatea didactică propriu-zisă. Mai tîrziu, tot Berytos a devenit şi a rămas în toată epoca imperială centrul din Orient pentru studierea jurisprudenţei, necesară pentru