cariera publică. E adevărat, în literatura elenă Siria a fost patria poeziei, epigramei şi foiletonului; mulţi dintre cei mai renumiţi poeţi minori greci, ca Meleagros şi Philodemos din Gadara sau Antipatros din Sidon, sînt sirieni, fiind neîntrecuţi atît prin tematica erotică, cît şi prin arta versificaţiei rafinate; iar părintele literaturii de foileton este Menippos din Gadara. Însă aceste performanţe sînt databile în bună parte înainte şi, în parte, cu mult înainte de epoca imperială. Deşi patria diferiţilor scriitori nu poate să fi deţinut o pondere deosebită, din cauza poziţiei universale a elenismului în epoca imperială, nu putem atribui întîmplării faptul că în literatura greacă a timpului nici un ţinut nu era mai slab reprezentat decît Siria. În schimb, scriitura secundară care se răspîndeşte în această epocă – povestirile de dragoste, cele despre hoţi, piraţi, proxeneţi, prezicători, vise şi călătorii fantastice, lipsite de conţinut şi formă – trebuie să-şi fi avut centrul tocmai aici. Printre colegii sus-numitului Iamblichos, autorul unei istorii a Babilonului, compatrioţii săi trebuie să fi fost destul de numeroşi; contactul acestei literaturi greceşti cu genul similar din Orient a fost mediat neîndoielnic de către sirieni. Fireşte, grecii nu au trebuit să deprindă minciuna de la orientali; însă fabulaţia din perioada lor tîrzie, nemaifiind plastică, ci fantastică, nu s-a mai născut din spiritele Graţiilor, ci din cornul abundenţei al Şeherazadei. Poate că nu este întîmplător faptul că satira acestei epoci îl proclamă pe Homer drept părinte al călătoriilor imaginare, susţinînd că de fapt ar fi fost un babilonian cu numele de Tigranes. Exceptînd această lectură distractivă, de care oarecum se ruşinau şi cei care-şi pierdeau timpul cu scrierea sau citirea ei, nu întîlnim în aceste regiuni alt nume eminent decît cel al lui Lucian din Commagene, contemporanul lui Iamblichos citat mai sus. Nici el n-a scris altceva decît eseuri şi foiletoane în maniera lui Menippos, tipic siriene, spirituale şi vesele prin persiflarea personală, dar nimic mai mult; acolo unde ea se sfîrşeşte, este incapabil să păstreze umorul faţă de gravitatea adevărului sau chiar să mînuiască plastica situaţiei comice. Acest popor trăia doar de azi pe mîine. Nici un alt ţinut grecesc nu are mai puţine monumente epigrafice decît Siria; marea Antiohie, după mărime al treilea oraş al imperiului, ne-a lăsat mai puţine inscripţii decît unele mici sate africane sau arabe, pentru a nu vorbi de ţara hieroglifelor şi obeliscurilor. Cu excepţia retorului Libanios din timpul lui Iulian, mai degrabă cunoscut decît important, acest oraş nu a dăruit literaturii nici un alt nume de scriitor. Pe bună dreptate, Mîntuitorul tiannian al păgînismului sau apostolul, purtătorul său de cuvînt, i-a numit pe locuitorii Antiohiei un popor incult şi barbar, opinînd că Apollo n-ar greşi dacă i-ar transforma asemenea Daphneii lor; căci la Antiohia mai degrabă ar putea să şoptească chiparoşii, decît să vorbească oamenii. În sfera artistică, Antiohia a deţinut un loc de frunte doar în privinţa teatrului şi a jocurilor în general. Conform obiceiurilor timpului, publicul din Antiohia era captivat nu atît de reprezentările dramatice propriu-zise, cît de impunătoarele spectacole muzicale, balete, lupte între animale sălbatice şi de gladiatori. Aplauzele sau fluierăturile acestui public erau decisive pentru renumele unui balerin în întregul imperiu. Jocheii şi celelalte personalităţi ale circului şi teatrului se îndreptau înainte de toate spre Siria. În istoria teatrului italic vor rămîne de neuitat balerinii şi muzicanţii, ca şi jonglerii şi clovnii aduşi de Lucius Verus la Roma după campania orientală pe care, în ceea ce-l priveşte personal, a susţinut-o la Antiohia. Caracteristică pentru pasiunea cu care publicul se dedica acestor plăceri este mărturia conform căreia cea mai gravă catastrofă care s-a abătut în această perioadă asupra Antiohiei – cucerirea de către perşi în anul 260 (p. 244) – i-a surprins pe cetăţenii oraşului în teatru, săgeţile fiind trase în spectatori de pe înălţimea dealului de care se sprijinea construcţia. Cu ocazia întrecerilor hipice de la Gaza, oraşul cel mai sudic al Siriei, unde păgînismul îşi găsise un puternic centru în jurul renumitului templu al lui Marnas, la sfîrşitul secolului al IV-lea, se întreceau caii unui zelos păgîn şi cei ai unui zelos creştin; şi după ce „Christos îl înfrînse pe Marnas” – povesteşte Sfîntul Hieronymos – mulţi păgîni ar fi acceptat botezul.

E adevărat, toate metropolele Imperiului Roman se întreceau în decăderea obiceiurilor; însă aici coroana revine, probabil, Antiohiei. Asprul moralist din epoca lui Traian, descriind cum onorabilul roman îşi părăseşte patria, întrucît devenise un oraş grecesc, adaugă că aheii erau doar răul cel mai neînsemnat dintre lepădăturile adunate; de mult sirianul Orontes s-ar fi vărsat în Tibru şi ar fi inundat Roma cu limba şi obiceiurile, muzicanţii, harpistele, fetele de la trianglu şi cetele prostituatelor sale. Romanii lui Augustus vorbeau de flautista siriană Ambubaia5 aşa cum noi vorbim despre cocota pariziană.

Încă în ultima perioadă a republicii, Poseidonios, un scriitor important, născut şi el în Apameia siriană, ne spune că în oraşele siriene cetăţenii s-ar fi dezvăţat de munca grea; toată lumea se gîndea doar la mîncăruri şi banchete, reuniunile şi petrecerile periodice servind exclusiv acestui scop; fiecare oaspete de la masa regală primea o coroană, aceasta fiind stropită ulterior cu parfumuri babiloniene; pe străzi răsunau cîntecul flautelor şi sunetul harpelor; palestrele au fost transformate în băi calde – acestea din urmă se referă la aşa-numitele thermae, probabil apărute mai întîi în Siria şi răspîndite ulterior în întregul imperiu, de fapt o legătură între palestre şi băile calde. 400 de ani mai tîrziu, situaţia din Antiohia era aceeaşi. Vrajba dintre Iulian şi aceşti orăşeni nu s-a dezlănţuit atît din cauza bărbii împăratului, cît a reglementărilor preţurilor pentru cîrciumari în acest oraş al cîrciumilor, care, cum afirmă el însuşi, nu s-ar gîndi la nimic altceva decît la dans şi băutură. Această viaţă destrăbălată şi senzuală a pătruns, s-ar putea spune, îndeosebi în realitatea religioasă a ţinutului sirian. Cultul zeiţei siriene era deseori o anexă a bordelului sirian.

Ar fi nedrept dacă am învinui guvernul