roman pentru aceste stări de fapt siriene; ele au fost aceleaşi în timpul guvernării diadohilor, romanii moştenindu-le doar. Însă elementul siro-elen este un factor însemnat în istoria acestor timpuri şi, chiar dacă influenţa sa indirectă a avut o pondere mult mai mare, el a intervenit totuşi de mai multe ori direct în politică. Ca şi în cazul tuturor celorlalte metropole ale imperiului, nu se poate vorbi, în cazul locuitorilor Antiohiei de acum şi dintotdeauna, despre veritabile partide politice; se pare însă că prin zeflemea şi scandaluri ei i-au întrecut pe toţi ceilalţi, chiar şi pe alexandrini, rivalii lor şi în această privinţă. Ei nu au trecut niciodată la revoluţie, dar au sprijinit imediat şi cu bunăvoinţă orice pretendent proclamat de armata siriană, pe Vespasian împotriva lui Vitellius, pe Cassius împotriva lui Marcus, pe Niger împotriva lui Severus, întotdeauna pregătiţi să se dezică de guvernul existent dacă întrevedeau posibilitatea victoriei protagonistului lor. Unicul talent incontestabil, măiestria batjocurii, se îndrepta nu numai împotriva actorilor scenei lor, dar şi împotriva împăraţilor aflaţi în reşedinţa Orientului, între persiflarea actorului şi a împăratului neexistînd nici o diferenţă. Între publicul din Antiohia şi împăraţi, mai ales aceia care au rămas aici mai multă vreme, Hadrian, Verus, Marcus, Severus, Iulian, exista, într-un anumit sens, un permanent „război al batjocurii”, din care se păstrează pînă astăzi un document, replica celui din urmă împotriva „zeflemiştilor bărbii” din Antiohia. Dacă literatul imperial a răspuns la cuvintele batjocoritoare cu scrieri batjocoritoare, în alte timpuri locuitorii Antiohiei au plătit scump pentru vorbele lor usturătoare şi tot restul păcatelor. Astfel, Hadrian le anulă dreptul de a bate monedă de argint, Marcus, dreptul de adunare, închizînd şi teatrul pentru o anumită perioadă. Severus confiscă oraşului chiar întîietatea în Siria şi o acordă cetăţii Laodiceia, veşnica rivală a capitalei; şi chiar dacă aceste două ordonanţe au fost retractate curînd, Severus trecu la împărţirea provinciei, cu care o ameninţase deja Hadrian (p. 252), şi aceasta în bună parte din dorinţa guvernului de a umili metropola nesupusă. Oraşul îşi datorează batjocurii chiar şi prăbuşirea definitivă. Cînd regele persan Chosroes Nuşirvan apăru în anul 540 în faţa zidurilor Antiohiei, soldaţii de pe creneluri nu-l primiră doar cu săgeţi, ci şi cu obişnuitele cuvinte zeflemitoare obscene; îndîrjit, regele nu numai că asaltă şi puse stăpînire pe oraş, ci îi duse şi pe locuitorii săi în Noua Antiohie, ridicată în apropiere de Ctesiphon.

Realităţile siriene impresionează însă prin aspectele economice; prin producţie şi comerţ, Siria nu numai că ocupă, alături de Egipt, primul loc printre provinciile Imperiului Roman, dar în anumite privinţe a păstrat întîietatea chiar şi faţă de Ţara Nilului. Sub pacea durabilă şi administraţia prevăzătoare orientată îndeosebi spre dezvoltarea irigaţiilor, agricultura a cunoscut o dezvoltare în faţa căreia civilizaţia actuală trebuie să se ruşineze. E adevărat, unele regiuni ale Siriei sînt şi astăzi îmbelşugate, nici beduinii şi nici parşii nu au reuşit să pustiască pînă acum valea de pe cursul inferior al lui Orontes, roditoarea grădină din jurul Tripolisului, cu aranjamentele de palmieri, dumbrăvile de portocali şi tufişurile de rodie şi de iasomie şi fertila cîmpie de coastă din nordul şi sudul Gazei. Dar opera lor nu trebuie subestimată. Apameia de pe cursul mijlociu al lui Orontes, acum o pustietate stîncoasă lipsită de cîmpii şi de copaci, unde sărăcăcioasele turme de pe slabele păşuni sînt decimate de tîlharii coborîţi din munţi, este acoperită cu ruine în lung şi-n lat şi este atestat documentar faptul că, sub guvernatorul Siriei Quirinus, identic cu cel din evanghelii, oraşul număra, împreună cu teritoriul său, 117.000 de locuitori liberi. Fără îndoială, întreaga vale a lui Orontes bogat în apă – deja la Hemesa el atinge o lăţime cuprinsă între 30 şi 40 m şi o adîncime între 1,5 şi 3 m – a fost un important centru al civilizaţiei. Însă şi unele ţinuturi, astăzi complet aride, călătorul modern fiind convins că viaţa şi prosperitatea umană ar fi aici imposibile, au oferit odinioară cîmp de lucru pentru braţele neobosite. La est de Hemesa, acolo unde astăzi nu se mai găseşte nici o frunză, nici un strop de apă, s-au găsit nenumărate plăci de bazalt, rămăşiţe ale fostelor teascuri de ulei. În timp ce măslinii cresc astăzi sporadic doar în văile Munţilor Liban, pădurile de măslini trebuie să se fi întins cîndva mult dincolo de valea lui Orontes. Cel ce călătoreşte astăzi de la Hemesa la Palmyra trebuie să-şi care apa pe spinarea cămilelor, iar întregul parcurs este acoperit de ruinele unor foste vile şi sate. Nici o armată n-ar mai putea repeta marşul lui Aurelian de-a lungul acestui drum (p. 248). O bună parte dintre regiunile numite astăzi pustietate sînt mai degrabă rezultatul pustiirilor muncii binecuvîntate a unor timpuri mai fericite. „Întreaga Sirie” – se spune într-o Geografie de la mijlocul secolului al IV-lea – „abundă în grîu, vin şi ulei”. Spre deosebire de Egipt şi Africa, Siria n-a devenit nici în Antichitate o ţară exportatoare a roadelor pămîntului, chiar dacă vinurile nobile au fost exportate: de exemplu, cel din Damasc în Persia, cele de la Laodikeia, Askalon şi Gaza în Egipt şi de aici pînă în Etiopia şi India; şi romanii ştiau să preţuiască vinul de la Byblos, Tyr şi Gaza.

Pentru situaţia generală a provinciei, atelierele de producţie erau mult mai importante. Un număr de industrii, semnificative tocmai pentru export, sînt caracteristice locului, îndeosebi cea de pînzeturi, purpură, mătase sau sticlă. Din Babilonia, veritabila ei patrie, ţesătoria de in a fost adusă de timpuriu în Siria; aceeaşi Geografie spune că „Skytopolis (în Palestina), Laodikeia, Byblos, Tyr, Berytos îşi trimit pînza în lumea întreagă”; în spiritul acestei afirmaţii, legea lui Diocleţian referitoare la tarife stabileşte ca pînzeturi fine cele produse în primele trei oraşe sus-numite alături de cele din învecinatul Tarsos şi Egipt, dar cele siriene le întrec pe toate. Este cunoscut faptul că, oricît de mult ar fi fost concurată, purpura din Tyr şi-a păstrat întotdeauna întîietatea; în Siria existau însă, alături de boiangeriile de purpură tiriene, multe