altele renumite: de-a lungul coastei, în nordul şi sudul Tyrului, la Sarepta, Dora, Caesarea şi chiar în ţinutul continental, la Neapolis din Palestina şi la Lydda. În această epocă, mătasea brută venea din China, îndeosebi pe calea Mării Caspice aşadar, în Siria; ea era prelucrată mai ales în fabricile de la Berytos şi Tyr, în această din urmă localitate fiind produsă şi mătasea de purpură mult cerută şi foarte scumpă. În epoca imperială, fabricile de sticlă de la Sidon şi-au păstrat străvechea lor faimă şi numeroase vase de sticlă din muzeele noastre poartă marca unor fabricanţi sidonieni. Desfacerii acestor mărfuri, destinate prin natură pieţei universale, i se adăuga întreaga avalanşă de mărfuri care se revărsa pe drumurile Eufratului din Orient spre Occident. Bineînţeles, importul arab şi indian al acestei epoci nu a folosit această cale şi a luat, înainte de toate, calea Egiptului, dar nu numai că relaţiile cu Mesopotamia se aflau necondiţionat în mîinile sirienilor, ci emporiile de la gura Eufratului stabiliseră un transport caravanier regulat cu Palmyra (p. 243), folosindu-se în consecinţă de porturile siriene. Importanţa acestor relaţii cu vecinii din est este ilustrată cel mai bine de similitudinea existentă între monedele de argint din Orientul roman şi cele din Babilonia partică; abătîndu-se de la etalonul din imperiu, guvernul roman bătea în provinciile Siria şi Cappadocia monede de argint care corespundeau numelui şi titlului celor din regatul vecin. Însăşi producţia siriană, de exemplu cea de pînzeturi şi de mătase, a fost stimulată de importul acestor mărfuri din Babilonia şi, asemenea lor, în epoca imperială, Italia, ca şi Occidentul în general au beneficiat de articolele de piele şi blănărie, unguentele, mirodeniile şi sclavii Orientului, îndeosebi prin intermediul Siriei. Spre deosebire de egipteni, bărbaţii sidonieni din aceste străvechi sedii ale relaţiilor comerciale nu numai că-şi vindeau mărfurile, dar, ca şi înainte, le aduceau chiar ei străinilor; şi aşa cum căpitanii de corăbii formau în Siria o clasă remarcabilă şi onorată, la fel negustorii sirieni şi factoriile siriene puteau fi întîlniţi în epoca imperială tot atît de frecvent ca în îndepărtatele timpuri despre care relatează Homer. În această perioadă, tirienii deţineau factorii în cele două mari porturi de import ale Italiei, Ostia şi Puteoli, şi pretenţia exprimată în documentele lor, de a deţine cele mai mari şi mai impunătoare instituţii de acest gen, este susţinută de Geografia citată deja de cîteva ori, care rezervă Tyrului primul loc în rîndul oraşelor comerciale ale Orientului; cu ocazia descrierii oraşelor Tyr şi Sidon, Strabon evidenţiază şi casele neobişnuit de înalte, alcătuite din mai multe etaje. De factorii în porturile italice au dispus şi Berytos, Damasc şi, cu siguranţă, multe alte oraşe comerciale siriene şi feniciene. În concordanţă cu această situaţie, în epoca imperială tîrzie, negustorii sirieni, îndeosebi cei din Apameia, erau stabiliţi nu numai în întreaga Italie, dar şi în toate emporiile mai mari ale Occidentului – la Salonae, în Dalmaţia, Apulum, în Dacia, Malaca, în Hispania, însă mai ales în Galia şi Germania, ca, de exemplu, la Bordeaux, Lyon, Paris, Orleans, Trier –, aşa încît, asemenea evreilor, aceşti creştini sirieni trăiau după obiceiurile proprii şi vorbeau greaca în adunările lor. Doar dacă ţinem seama de aceste realităţi putem înţelege situaţia din Antiohia şi din oraşele siriene în general, descrisă mai sus. Lumea nobilă de aici se alcătuia din bogaţii fabricanţi şi comercianţi, masa locuitorilor din lucrători şi corăbieri; aşa cum bogăţiile cîştigate mai tîrziu în Orient luau calea Genovei şi Veneţiei, la fel cîştigul obţinut atunci din comerţ se revărsa din nou spre Tyr şi Apameia. Avînd în vedere intensa sferă comercială deschisă acestor mari comercianţi şi taxele vamale de graniţă şi interne în general scăzute, numai exportul sirian, cuprinzînd majoritatea articolelor profitabile şi uşor de transportat, le aducea acestora venituri imense; iar afacerile lor nu se limitau la mărfurile autohtone. Bunăstarea ce trebuie să fi dominat aici cîndva nu se poate desprinde din sărăcăcioasele rămăşiţe ale marilor oraşe apuse, ci din ţinutul de pe malul drept al lui Orontes, de la Apameia pînă la cotul rîului spre mare, mai degrabă părăsit decît pustiit. Pe această fîşie de pămînt, cu o lungime aproximativă de 20-25 mile germane, se ridică şi astăzi ruinele a cel puţin 100 de localităţi: străzi întregi clar delimitate; clădiri, cu excepţia acoperişurilor, construite din blocuri de piatră, locuinţe înconjurate de porticuri, înzestrate cu galerii şi balcoane, cu ferestrele decorate cu bogate arabescuri de piatră, deseori şi estetice, la care se adaugă parcuri şi piscine, încăperile administrative de la parter, grajduri, teascuri de vin şi de ulei tăiate în stîncă; de asemenea, mari camere mortuare, de asemenea tăiate în stîncă, în care se înşiră sarcofagele, ale căror intrări sînt flancate de coloane. Nicăieri nu se întîlnesc urme ale vieţii publice; acestea sînt vilele suburbane ale comercianţilor şi industriaşilor din Apameia şi Antiohia, ale căror ruine ne vorbesc de bunăstarea şi tihnitele plăceri ale vieţii de care s-au bucurat. Aceste aşezări întru totul asemănătoare datează toate din ultima perioadă a cezarilor, cea mai veche de la începutul secolului al IV-lea, cele mai tîrzii de la mijlocul celui de-al VI-lea, cu puţin timp înainte de iureşul islamismului, căruia i-a căzut victimă şi această viaţă înfloritoare consacrată păcii. Pretutindeni întîlnim simboluri creştine şi versete biblice, ca şi biserici impunătoare cu anexele lor. Însă această efervescenţă culturală nu a debutat în timpul lui Constantin, ci, în aceste secole, ea a devenit doar mai cuprinzătoare şi a fost clădită pe baze mai solide. Este cert că aceste edificii de piatră au fost precedate de vile şi parcuri asemănătoare, din materiale mai perisabile. Regenerarea guvernării imperiale, care a urmat tulburărilor funeste din secolul al III-lea, se exprimă în avîntul pe care-l înregistrează viaţa comercială siriană din această epocă; însă, cel puţin în anumite privinţe, sîntem îndreptăţiţi să raportăm imaginea ei transmisă zilelor noastre şi epocii imperiale timpurii.

 

În epoca imperială, situaţia evreilor este atît de deosebită şi, s-ar putea spune, atît de puţin dependentă de provincia căreia i-au conferit numele în prima