eu mă gândeam la tatăl lui Midori. Eram sigur că cel puţin acestuia nu i-a trecut vreodată prin cap să se apuce de spaniolă după lecţiile de limbi străine de la televizor. Cred că nu s-a gândit în viaţa lui la diferenţa dintre munca serioasă şi cea mai puţin serioasă. A fost probabil prea ocupat ca să se mai gândească la prostii de-astea – ocupat cu librăria, ocupat cu creşterea fetei care fugise la Fukushima.

  — Ei, cât despre cina aceea grozavă, îţi convine sâmbătă?

  — Excelent!

  Nagasawa a ales un restaurant elegant şi liniştit de pe o stradă dosnică din Azabu. Şi-a spus numele la uşă şi am fost conduşi amândoi într-un separeu. Pe pereţii acelei încăperi mici atârnau cam cincisprezece suluri pictate. În aşteptarea lui Hatsumi, eu şi Nagasawa am băut câte un pahar de vin delicios şi am vorbit despre romanele lui Joseph Conrad. El purta un costum gri, elegant, iar eu eram îmbrăcat într-un sacou bleumarin obişnuit.

  Hatsumi a sosit după vreo cincisprezece minute. Era fardată cu grijă şi purta cercei de aur, o rochie superbă, albastră şi nişte pantofi de lac, roşii, de foarte mult bun gust. Când i-am spus că-mi place rochia ei, a subliniat că albastrul se numea „safir de noapte”.

  — Ce restaurant elegant! exclamă Hatsumi.

  — Tata mănâncă întotdeauna aici când vine la Tokyo, spuse Nagasawa. Am fost şi eu cu el o dată, dar nu mă dau în vânt după mâncărurile alese de aici.

  — Da, dar nu strică şi o asemenea experienţă, din când în când, spuse Hatsumi, întorcându-se spre mine.

  — Ai dreptate, am zis, atâta vreme cât nu ne plătim consumaţia.

  — Tata îşi aduce întotdeauna iubita aici. Are una în Tokyo.

  — Zău? se miră Hatsumi.

  Am luat o înghiţitură de vin, prefăcându-mă că n-am auzit nimic.

  A venit chelnerul să ne ia comanda. După ce a ales aperitivele şi supa, Nagasawa a comandat raţă, iar eu şi Hatsumi am cerut biban de mare. Mâncarea a sosit una câte una, ceea ce ne-a permis să ne savurăm vinul şi să conversăm pe îndelete. Nagasawa ne-a vorbit mai întâi despre examenul pentru Ministerul de Externe, subliniind că majoritatea candidaţilor sunt, de obicei, nişte lepădături care ar trebui aruncate la canal, deşi, a recunoscut el, printre ei se află şi unii mai de soi. L-am întrebat dacă procentajul celor buni faţă de cei slabi era mai ridicat decât în societate, în general.

  — E la fel, zise el. Normal că e acelaşi peste tot, adăugă el, legile sunt imuabile.

  Nagasawa a mai comandat o sticlă de vin când am terminat-o pe prima, iar pentru el a cerut un whisky dublu.

  Hatsumi a început să-mi povestească despre o fată cu care voia să-mi facă cunoştinţă. Aborda invariabil acelaşi subiect, avea întotdeauna câte o colegă drăguţă, dar eu mă eschivam mereu.

  — Zău că e drăguţă şi isteaţă, spuse ea. Am s-o aduc cu mine data viitoare. Sunt sigură că o să-ţi placă.

  — N-are rost, insistam eu. Eu sunt prea sărac ca să ies în oraş cu fete de la facultatea ta şi nici n-aş şti ce să vorbesc cu ele.

  — Nu mai spune aşa ceva. Fata are mult bun simţ, e naturală şi deloc afectată.

  — Hai, Watanabe, întâlneşte-te cu ea, măcar o dată. Nu trebuie neapărat să-i şi faci felul, spuse Nagasawa.

  — În nici un caz! se repezi Hatsumi. E virgină.

  — Cum ai fost şi tu cândva.

  — Exact, zise Hatsumi cu un zâmbet larg. Aşa cum am fost şi eu. Dar te implor, mi se adresă ea, nu-mi mai vorbi despre „sărăcie”, nu are nici o legătură una cu alta. Normal că în fiecare grupă sunt şi fete îngâmfate, dar majoritatea suntem absolut normale. Noi mâncăm de prânz la bufetul facultăţii şi nu cheltuim mai mult de două sute cincizeci de yeni pe mâncare.

  — Stai puţin, Hatsumi, am întrerupt-o eu. La bufetul de la facultatea mea se găsesc trei categorii de mâncăruri de prânz: categoria A – o sută douăzeci de yeni, categoria B – o sută de yeni, categoria C —optzeci de yeni. Sunt colegi care se uită urât la mine când dau o sută douăzeci de yeni pe mâncare, iar cei care nu-şi permit un prânz de categoria C, se mulţumesc cu ramen de şaizeci de yeni. Cam ăştia sunt indivizii ce frecventează şcoala pe care o urmez. Tot mai crezi că pot sta de vorbă cu colege de-ale tale?

  Hatsumi izbucni în râs.

  — Doamne, ce ieftin! Cred că acolo ar trebui să mănânc şi eu de prânz, spuse ea. Watanabe, tu eşti un individ atât de drăguţ, încât sunt convinsă că o să te împaci foarte bine cu fata asta. S-ar putea chiar să-i placă un prânz de o sută douăzeci de yeni.

  — În nici un caz. Nu mâncăm la cantină pentru că ne place, ci pentru că nu ne putem permite altceva.

  — Oricum, nu ne judeca după aparenţe. E adevărat că frecventăm o şcoală sofisticată, dar cele mai multe dintre noi suntem foarte serioase. Nu toate fetele umblă după băieţi cu maşini sport.

  — Înţeleg, am zis.

  — Watanabe are o iubită, zise Nagasawa, dar nu vrea să ne spună nimic. Când vine vorba de ea, tace chitic şi totul este învăluit în cel mai adânc mister.

  — E adevărat? m-a întrebat Hatsumi.

  — Da, numai că nu e vorba de nici un mister. Situaţia este puţin cam complicată şi îmi este greu să vorbesc despre ea.

  — Amor ilicit? Ştii că mie poţi să-mi spui totul!

  Am luat o înghiţitură de vin ca să evit răspunsul.

  — Vezi? spuse Nagasawa, care era la al treilea pahar de whisky. Nu vrea să divulge nimic. Dacă s-a hotărât să nu vorbească, nu-i scoţi vorbele nici cu cleştele.

  — Ce păcat! spuse