– „este inepuizabilă; chiar şi astăzi, după ce nomazii au distrus copacii şi tufişurile, ţara se aseamănă unei grădini, cît cuprinzi cu ochii”. Şi pe platourile formate din lavă ale zonelor muntoase, curenţii incandescenţi au lăsat multe locuri libere (numite Kâ’ în Aurân) prielnice agriculturii.

Această situaţie geografică a predat ţinutul dintotdeauna păstorilor şi hoţilor. Nestatornicia, impusă de împrejurări, a unei însemnate părţi din populaţie a dus la neîncetate vrajbe, înainte de toate pentru locurile de păşunat, şi la necontenite atacuri împotriva ţinuturilor favorabile aşezării stabile; mai mult decît în alte regiuni se impunea aici formarea unor puteri statale capabile să asigure liniştea şi pacea pe mari întinderi, şi tocmai elementele necesare formării ei lipseau în rîndul acestor populaţii. E posibil ca în toată lumea să nu mai existe altă regiune asemenea acesteia, în care civilizaţia nu poate germina de la sine, ci poate fi zămislită numai din afară printr-o cucerire covîrşitoare. Doar în condiţiile în care posturi militare îngrădesc cîmpul de activitate al triburilor migratoare din deşert şi le silesc pe cele din interiorul cercului cultural la o viaţă de păstori paşnică, doar dacă sînt aşezaţi colonişti în regiunile cultivabile şi omul conduce apele din munte la vale, atunci, dar numai atunci se poate ajunge aici la o viaţă fericită şi bogată.

Epoca preromană nu a adus acestor ţinuturi o asemenea binefacere. Pînă la Damasc, locuitorii întregului ţinut aparţin ramurii arabe a marii tulpini semitice; cel puţin numele de persoane sînt în general arabe. Ca şi în Siria septentrională, aici s-au întîlnit civilizaţia orientală şi cea occidentală; însă pînă în epoca imperială ambele au înregistrat doar progrese timide. Limba şi scrierea de care se foloseau nabateii erau cele ale Siriei şi ţinuturilor Eufratului şi trebuie să fi fost preluate de autohtoni de aici. Pe de altă parte, colonizarea grecească din Siria s-a extins, cel puţin parţial, şi asupra acestor teritorii. Marele oraş comercial Damasc a devenit grecesc odată cu restul Siriei. Seleucizii purtaseră aşezarea urbană grecească şi în ţinutul transiordanian, îndeosebi în Dekapolisul nordic; mai la sud, Lagizii transformaseră cel puţin vechiul Rabbath Ammon în oraşul Philadelpheia. Însă în sud şi în zonele orientale, vecine cu deşertul, regii nabateilor se aflaseră doar nominal sub suzeranitatea Alexandrinilor sirieni sau egipteni şi nicăieri nu au apărut monedele sau inscripţiile şi edificiile care pot fi atribuite elenismului preroman.

Cînd Siria a devenit romană, Pompeius s-a străduit să consolideze sistemul urban grecesc existent; de altfel, mai tîrziu, oraşele din Dekapolis îşi vor stabili cronologia începînd cu anul includerii Palestinei în imperiu (690/91; 64/63). Însă în acest ţinut atît guvernarea, cît şi civilizarea au rămas în seama celor două state vasale: cel iudaic şi cel arab.

Despre regele evreilor Herodes şi dinastia sa vom vorbi într-un alt context; aici trebuie doar să amintim activitatea sa în vederea extinderii civilizaţiei sale spre Orient. Sfera sa de stăpînire cuprindea ambele maluri ale Iordanului pe toată lungimea sa, către nord, cel puţin pînă la Chelbon, la nord-vest de Damasc, către sud, pînă la Marea Moartă, în timp ce meleagurile orientale, între regatul său şi deşert, erau încredinţate regelui arabilor. El şi urmaşii săi, care continuau să guverneze aici şi după suprimarea stăpînirii de la Ierusalim pînă în vremea lui Traian şi care, mai tîrziu, îşi aveau reşedinţa la Caesarea Paneas în Libanul de sud, au trecut energic la civilizarea autohtonilor. Cele mai vechi mărturii ale unei anumite culturi în aceste regiuni sînt oraşele de grotă – probabil cele amintite în Cartea Judecătorilor –, mari ascunzişuri subterane colective cu străduţe şi fîntîni, locuibile datorită gurilor de aerisire practicate din loc în loc, potrivite pentru adăpostirea oamenilor şi turmelor, fiind greu de găsit şi, chiar descoperite, greu de cucerit. Simpla lor existenţă demonstrează la ce violenţe erau expuşi locuitorii paşnici către fiii rătăcitori ai stepei. „Aceste meleaguri” – spune Iosephus, care descrie situaţia din Haurân în timpul lui Augustus – „au fost locuite de triburi sălbatice fără oraşe şi ogoare stabile, care sălăşluiau cu turmele lor în peşteri cu intrări înguste şi străduţe labirintice, dar, fiind aprovizionate din belşug cu apă şi alimente, erau greu de înfrînt”. Unele dintre aceste oraşe de grotă puteau adăposti pînă la 400 de oameni. Un ciudat edict din timpul celui dintîi şi al celui de-al doilea Agrippa – fragmente din el s-au găsit la Kanatha (Kanawît) – îi îndemna pe autohtoni să renunţe la „starea animală” şi să schimbe viaţa de peşteră cu o existenţă civilizată. Arabii nomazi trăiau în principal din jefuirea fie a ţăranilor învecinaţi, fie a caravanelor aflate în trecere; nesiguranţa era sporită din cauză că unicul principe, Zenodoros din Abila, la nord de Damasc, în Antiliban, căruia Augustus îi încredinţase supravegherea peste Trachon, preferase să treacă de partea tîlharilor şi să participe în taină la cîştigul lor. Tocmai de aceea, împăratul îi atribui acest ţinut lui Herodes, iar prin energia sa necruţătoare el duse întru cîtva la limitarea acestor tîlhării. După toate aparenţele, regele a instituit la graniţa de est o linie de posturi militare fortificate şi subordonate unor comandanţi regali (ϵπαρχοι). Rezultatele ar fi fost de-a dreptul mulţumitoare dacă ţinutul nabateean n-ar fi servit hoţilor drept loc de refugiu; această realitate a dus la învrăjbirea lui cu colegul său arab. În acest ţinut, tendinţele sale de elenizare apar la fel de puternice, dar mai salutare decît în guvernarea patriei sale. Deşi toate monedele lui Herodes şi ale Herodienilor erau greceşti, cel mai vechi monument cunoscut nouă, din Transiordania, templul lui Baalsamin din Kanatha, poartă totuşi o dedicaţie în aramaică; însă cele două coloane onorifice înălţate aici, una dintre ele pentru Herodes cel Mare, sînt bilingve sau doar greceşti; sub urmaşii săi greaca domneşte necontestată.

Alături de regele iudaic se afla sus-numitul (III, p. 81) „rege de la Nabat”, cum se intitula chiar el. Reşedinţa acestor principi arabi era „Oraşul de piatră”, în aramaică Sela, în greacă