Petra, o cetate de stîncă situată la jumătatea drumului între Marea Moartă şi Golful Arabiei, din toate timpurile un antrepozit pentru comerţul Indiei şi Arabiei cu Marea Mediterană. Aceşti principi stăpîneau jumătatea de nord a Peninsulei Arabiei; de-a lungul Golfului Arabiei puterea lor se întindea pînă la Leuke Kome, în faţa oraşului egiptean Berenike, în ţinutul continental, cel puţin pînă în regiunea vechii Thaema (Teimâ). În nordul peninsulei, teritoriul lor ajungea pînă la Damasc, intrat sub protecţia lor6, şi chiar dincolo de acesta, înlănţuind asemenea unei centuri întreaga Sirie palestiniană. După ocuparea Iudeii, romanii au intrat în conflict armat cu nabateii, Marcus Scaurus întreprinzînd o expediţie împotriva Petrei. Atunci nu s-a ajuns la supunerea lor, dar ea trebuie să fi avut loc curînd după aceea. Sub Augustus, regele lor Obodas era supus al imperiului, ca şi regele evreilor Herodes, şi, asemenea lui, a sprijinit expediţia romană împotriva Arabiei meridionale. Din acest moment, regele arabilor trebuie să fi fost învestit cu protecţia graniţei imperiului atît la sud, cît şi la est de Siria, pînă la Damasc. Vrajba cu vecinul iudaic era permanentă. Revoltat că arabul îl înfruntase cu armele pe Herodes în loc să-şi reclame drepturile în faţa suveranului şi că Harethath, în greacă Aretas, fiul lui Obodas, nu aşteptase învestirea după moartea tatălui, ci îşi însuşise stăpînirea fără alte formalităţi, Augustus era hotărît să-l destituie şi să unifice teritoriul său cu cel iudaic; însă proasta guvernare din ultimii ani ai lui Herodes i-a impus o altă conduită; drept urmare, Aretas a fost confirmat (în jurul anului 747, 7). Cîteva decenii mai tîrziu, acesta a declanşat, iarăşi din proprie iniţiativă, războiul împotriva ginerelui său, Herodes Antipas, principele Galileii, din cauza repudierii fiicei sale în favoarea frumoasei Herodias. El a cîştigat supremaţia, însă mîniatul suveran Tiberius i-a ordonat guvernatorului Siriei să-l readucă la ascultare. Trupele porniseră deja, cînd Tiberius muri (37); urmaşul său Gaius, potrivnic lui Antipas, îl iertă pe arab. Urmaşul lui Aretas, regele Maliku sau Malchos, luptă în războiul iudaic ca vasal roman şi-i transmise stăpînirea fiului său Rabel, contemporanul lui Traian, ultimul reprezentant din rîndul acestor regenţi. Îndeosebi după confiscarea statului de la Ierusalim şi reducerea însemnatei stăpîniri a lui Herodes la regatul neputincios de la Caesarea Paneas, statul arab a fost cel mai important dintre cele clientelare siriene, dintre contingentele regale angajate alături de armata romană la asediul Ierusalimului al său fiind, de altfel, cel mai puternic. Nici sub suzeranitatea romană acest stat nu s-a servit de limba greacă; exceptînd Damascul, monedele bătute în timpul regilor săi poartă numai inscripţii aramaice. Însă nu lipsesc începuturile unei vieţi organizate şi ale unei guvernări civilizate. Probabil că baterea monedelor în sine a început abia după ce statul a ajuns sub clientelă romană. Comerţul arabo-indian cu Mediterana se desfăşura în bună parte pe drumul de caravane care începe la Leuke Kome şi ajunge la Gaza prin Petra, fiind supravegheat de către romani. Asemenea comunităţii Palmyra, principii regatului nabateean folosesc pentru magistraţii lor termeni greceşti, ca, de exemplu, titlurile de eparh şi strateg. Dacă buna organizare a Siriei, datorată romanilor, şi siguranţa recoltelor, datorată ocupaţiei militare, sînt mereu lăudate, meritul revine înainte de toate măsurilor luate în statele clientelare de la Ierusalim sau, după aceea, de la Caesarea Paneas şi de la Petra.

În timpul lui Traian, locul acestor două state clientelare a fost luat de stăpînirea romană nemijlocită. La începutul guvernării acestuia a murit regele Agrippa al II-lea, teritoriul său fiind alipit provinciei Siria. Nu mult după aceea, în anul 106, guvernatorul Aulus Cornelius Palma a dizolvat regatul de pînă atunci al regilor de la Nabat şi a transformat cea mai mare parte în provincia Arabia, în timp ce Damascul a fost încorporat Siriei, romanii renunţînd la posesiunile regilor nabateeni din ţinutul continental al Arabiei. Instituirea Arabiei este desemnată ca supunere, iar monedele care celebrează ocuparea Arabiei pledează pentru o ripostă armată a nabateilor, aşa cum, de altfel, putem presupune o anumită autonomie a acestor principi dacă luăm în calcul particularităţile geografice ale ţinutului şi comportamentul lor de pînă atunci. Însă importanţa istorică a acestor evenimente nu trebuie căutată în succesul armelor; cele două confiscări, evident reciproc condiţionate, nu erau altceva decît acţiuni administrative sprijinite, probabil, de forţa militară, iar tendinţa de a deschide aceste ţinuturi civilizaţiei şi în special elenismului este doar amplificată prin faptul că guvernul roman a preluat această misiune. Elenismul Orientului, cum l-a sintetizat Alexandru, a fost o biserică militantă, o putere angajată politic, religios, economic, literar, întru totul cuceritoare. Aici, la marginea deşertului aflat sub presiunea iudaismului antielenic şi manipulat de guvernarea seleucidă searbădă şi nestatornică, rezultatele sale nu erau impresionante. Dar acum, odată cu pătrunderea romanităţii, el a dezvoltat o forţă nestăvilită care se raportează la cea din trecut, ca puterea principilor clientelari evrei şi arabi faţă de cea a Imperiului Roman. În această ţară, unde graniţa păcii depindea şi depinde de statornicirea unei forţe militare superioare şi permanente, stabilirea unui castru de legiune la Bostra, subordonat unui comandant de rang senatorial, era un eveniment senzaţional. Din acest centru au fost instituite posturile necesare în locurile adecvate, înzestrate cu garnizoane. Merită să fie amintite fortăreaţa de la Namara (Nemâra), la o distanţă de o zi bună de marş dincolo de graniţele ţinutului muntos locuibil, în mijlocul deşertului stîncos, dar stăpînind unica fîntînă din aceste meleaguri, şi celelalte din zonă, una la amintita oază de la Ruhbe şi, mai departe, cea de la Djebel Sês; aceste garnizoane stăpîneau întregul ţinut de la poalele lui Haurân. Un alt lanţ de fortăreţe, subordonate comandamentului sirian, mai întîi comandamentului legiunii cantonate la Danava (p. 210), şi aşezate la distanţe egale de trei ore de marş, asigura drumul de la Damasc la Palmyra; foarte bine cunoscută este a doua din acest lanţ, fortăreaţa de la Dmeer, un dreptunghi cu laturile de 300, respectiv 350 de paşi, înzestrat pe fiecare latură cu şase turnuri şi un portal lat de 15 paşi şi înconjurat de un zid de incintă