– Păi asta şi facem! răspunde acesta, împrăştiind o ploaie de gloanţe înaintea lui, fără a lua nici un fel de linie de ochire.

– Crezi c-o să răzbim? zbiară Gregor, înspăimântat.

– De unde dracu' să ştiu eu? se screme "Degerilă", trăgând o rafală prostească printr-o fereastră, care se sparge într-un milion de ţăndări şi declanşează o alarmă antifurt.

– Hoţii! exclamă Gregor. Au tupeu ăştia dacă operează acum, când în oraş se află şi Armata germană, şi Armata Roşie.

– Mai ţine-ţi gura aia tâmpită! spumegă Comisarul, ştergându-şi scuipatul de pe faţă.

Lătratul Kalaşnikovului îi retează vorba. Ferestrele din partea cealaltă a pieţii se dezintegrează şi toate cele şase pneuri ale camionului parcat la adăpostul şirului de case explodează cu bubuituri asurzitoare.

În haosul general, arunc şi eu două grenade. Una dintre ele nimereşte în cabina camionului, care ia foc instantaneu.

– Ce dracu' se-ntâmplă? strigă Micuţul, privind nedumerit în jur. Cine-s idioţii care trag? Doar suntem prieteni.

Îi răspund două rafale prelungi şi turbate de mitralieră,

– De data asta au întrecut măsura! ţipă indignat Porta, pierzându-şi jobenul galben.

– Nemernicii au amplasat puşcoace acolo sus, la etajul trei, zbiară Albert, arătând precipitat cu degetul. Nu cred c-au aflat că suntem prietenoşi.

– Eu unul m-am săturat să mai. Înghit porcăria asta, strigă Porta, ridicând pistolul-mitralieră.

Jaluzelele zboară în ţăndări. Zăpadă, gheaţă şi ţăndări de sticlă se împrăştie în toate direcţiile în clipa în care Porta goleşte întreg încărcătorul Kalaşnikovului în fereastră dintr-o singură rafală prelungă.

O cucoană obeză şi indignată, într-o cămaşă galbenă de noapte şi cu o căciuliţă roşie pe cap, apare la fereastra sfărâmată.

– Nenorociţilor! ţipă ea furioasă. O să plătiţi pentru fiecare bucăţică pe care-aţi spart-o. Corcituri laşe ce sunteţi! Căraţi-vă şi împuşcaţi nemţi, şi lăsaţi-ne pe noi, ruşii, în pace! Ridică deasupra capului o vază imensă de argilă, se retrage câţiva paşi şi apoi ţâşneşte pentru a o arunca cât mai departe. Din nefericire, uită să dea drumul vazei la timp şi zboară cu ea în mână prin fereastră. Aterizează într-un troian de zăpadă şi, în aceeaşi clipă vaza zburătoare îl pocneşte în cap pe "Degerilă". Acesta icneşte şi se stinge ca o lumânare.

– Văleu! ţipă Micuţul.

– Drept pe ţăcălie! râde Porta vesel.

– Văleu! repetă Micuţul. S-a scrântit cucoana?

– Aşa cred, răspunde Barcelona. Oricine ar păţi la. fel cu o şleahtă de descreieraţi obsedaţi de bubuituri, care trag în ferestrele oamenilor în puterea nopţii.

– Ea a tras cu mitraliera? întreabă Micuţul.

– Nu, cred că ne-am înşelat, spune Porta, clătinând din cap. (Îşi lungeşte gâtul, spre a o putea vedea mai bine pe cucoana obeză, care se târăşte de-a buşilea, înjurând, în mijlocul nămeţilor.) Doamne, ce creatură adorabilă! Întocmai genul meu!

Între picioarele ei, războiul de treizeci de ani nu ţi s-ar părea deloc prea lung. Hei! Olga! strigă el, vino-ncoa' să sărim niţel capra.

– Hai să tragem în direcţia opusă, să vedem ce-o fi, Propune Gregor, cuprins de porniri războinice.

O rafală prelungă de puşcă-mitralieră răscoleşte zăpada pe toată întinderea pieţii. Un glonţ îşi croieşte un şanţ arzând prin cizma lui Porta.

– Ău-ău-ău! Sânge! schiaună Albert. Un ricoşeu i-a despicat obrazul.

"Degerilă" îşi revine în simţiri, sare înapoi şi se adăposteşte după Porta. Strânge cu amândouă mâinile Naganul şi, inconştient, ţinteşte spre acesta.

– Isuse! exclamă Porta, întorcându-se şi privind drept în ţeava întunecată a Naganului. Vede limpede cocoşul şi intuieşte glonţul de 11 mm cu cap rotunjit care aşteaptă să fie percutat.

– Eşti mort! hăuleşte "Degerilă" înnebunit de spaimă. Porta se apleacă exact în clipa în care porneşte împuşcătura. Glonţul trece la o frântură de centimetru de obrazul său. Îşi dă ochii peste cap, cade pe spate în zăpadă şi crede că-i mort.

– Fir-ar să fie, măi băiete! Glonţu' ăla a trecut prin mine ca prin brânză. În viaţa mea n-am auzit aşa bubuitură!

Îl obligăm să se uite într-o oglindă ca să vadă că nu are nici o gaură de glonţ, să înţeleagă că e încă viu şi că "Degerilă" a tras pe lângă. Trece câtva timp până să-şi revină din şoc.

– Îmi amintesc de-un caft la care-am luat parte, la Wedding, în Berlin, spune el, aplecându-se la o rafală a automatului. Odată, bătrânul meu a venit acasă beat-pulbere, închipuindu-şi că nevastă-sa a călcat niţeluş pe bec! În timp ce-o pedepsea pe chestia asta, băgă de seamă că s-a ars friptura de porc, aşa că i s-a năzărit să facă praf toată strada înainte de a continua s-o ciomăgească pe bătrână. Ei bine, când au apărut sticleţii, l-au caftit în toată regula, ba au încasat-o şi cei care erau în preajmă. Nici nu le-a trecut prin cap sticleţilor să-ntrebe cine-i de vină.

– Hai s-o luăm într-acolo, strigă Micuţul, înşfăcând un Schmeisser şi alergând cât îl ţineau picioarele de-a-curmezişul pieţii, fără să-i pese de gloanţele care-i zumzăie pe la urechi.

Trăgătorul căpiat al mitralierei Maxim din colţul opus răscoleşte din nou zăpada cu o rafală nesfârşită, încercând şi el să străbată piaţa.

Porta se năpusteşte în plină stradă, se opreşte în dreptul unui ochi de pivniţă şi trimite înăuntru un încărcător întreg. Mitraliera amuţeşte şi se instalează calmul.

Din două salturi, Micuţul ajunge în capul scărilor lungi de beton. Sparge uşa cu o lovitură de cizmă.

– Închide uşa, nătărăule! urlă o voce. Afară e o ceată de nebuni care trag în noi.

Micuţul apucă hotărât încărcătorul lung al Schmeisserului şi-şi fixează arma în încheietura cotului.

Un căpitan cu epoleţi verzi din OGPU scoate un ţipăt şi se aruncă după un birou, cu mâinile deasupra capului.

În mijlocul încăperii, o siluetă masivă agită un '45. Răsună o singură împuşcătură, însă din altă direcţie. Pentru o clipă, Micuţul crede că e mort, într-atât e de şocat. Descrie un semicerc în aer cu pistolul-mitralieră şi-l ţinteşte pe rus. Pironindu-şi privirea pe ţeava neagră a Schmeisserului, acesta trage un urlet, dă drumul pistolului şi ridică mâinile.

De-a lungul peretelui jegos sunt înşiraţi câţiva soldaţi din trupele de aprovizionare care, pe jumătate goi, se holbează uluiţi la Micuţul şi la Schmeisser.

Un caporal face câţiva paşi înainte, clipind din ochi. Dându-şi seama că privirea nu-l înşală, se opreşte şi-şi îngroapă capul între umeri ca o broască ţestoasă.

Schmeisserul toacă asemenea unui ferăstrău circular. Ţâşnesc flăcărui albastre; în pereţi apar răni adânci. Praful de