Un soldat mărunţel, beat-criţă, goneşte în zig-zag prin încăpere, se aruncă peste o masă şi aterizează cu un trosnet cu capul în podea. Rămâne pe loc protejându-şi ceafa cu mâinile.

Întoarce capul cu băgare de seamă şi constată că ceea ce i s-a părut că vede este aievea.

Câţiva ruşi se holbează încremeniţi, paralizaţi de succesiunea atât de rapidă a evenimentelor. Dar, în scurt timp, cad cu toţii pe spate, fiindu-le smulse picioarele scaunelor de sub ei.

O procesiune funerară înarmată cu umbrele negre năvăleşte pe scări să vadă ce se-ntâmplă. Simt nevoia unei mici distracţii după atmosfera de tristeţe din cimitir şi se înghesuie în spatele Micuţului, privind peste umărul său. Cei din frunte dau cu ochii de Schmeisser, cu botul de buldog şi cu încărcătorul lung. Apoi zăresc cea mai pocită mutră ce le-a fost dat s-o vadă vreodată şi, înţelegând ce se întâmplă, cad grămadă unul peşte altul, încercând s-o şteargă cât mai iute. Îşi calcă în picioare pălăriile şi galoşii şi se încurcă de tot în umbrelele negre şi ude.

Un câine imens, plouat şi incredibil de urât, trece alene şi-l adulmecă pe Micuţul. Ridică privirea spre el şi-i linge mâna. Pare că-i zâmbeşte. În clipa în care încep împuşcăturile, închide ochii. Cioburi de sticlă zboară prin aer şi se pulverizează. Lemnăria e făcută aşchii şi evantaie de gloanţe muşcă din pereţi. Când deschide din nou ochii, câinele e atât de fericit încât coada e gata-gata să-i cadă.

Se aud răcnete şi ţipete isterice, care se suprapun cu lătratul furibund al automatului german. Gloanţele ricoşează şi se răspândesc prin încăpere, spărgând o ţeavă de apă care împroşcă în toate direcţiile.

Un obiect oval se rostogoleşte până la picioarele Micuţului.

Câinele ud îl adulmecă bănuitor şi se trage înapoi.

– Maică Precistă din Kazan, urlă îngrozit Micuţul. O grenadă de aruncător, al dracului să fiu, o grenadă de aruncător! Cu un şut bine plasat, proiectează periculosul obiect în colţul cel mai îndepărtat al încăperii. Urmează o explozie asurzitoare, care face să zboare prin aer o soba de doi metri, încinsă la roşu.

Micuţul şi câinele se feresc simultan în clipa în care soba zboară pe deasupra lor. Privesc îngroziţi cum, în drumul ei, smulge uşile duble, înspăimântându-i pe participanţii la înmormântare care aleargă mâncând pământul, crezând că soba înroşită e însuşi diavolul, pornit să adune suflete pe care apoi să le ducă în iad.

O grenadă zboară prin aer, loveşte tocul uşii şi-şi schimbă traiectoria, asemenea unei mingi de biliard. Explodează deasupra unui dulap. Peste tot se văd urme de sânge. Încăperea seamănă cu un abator.

Un sergent încălţat cu o singură cizmă şi cu casca pusă de-a-ndoaselea pe cap apare în goană cu o privire rătăcită şi-l ia în braţe pe Porta, care dă să iasă prin uşile batante.

– Tavarişci, tavarişci, fă ceva! ţipă el, înnebunit de spaimă.

– Păi… ceva şi facem! răspunde Porta, smulgându-se din îmbrăţişare.

– Sunteţi cu toţii victimele unei neînţelegeri, urlă sergentul din toţi rărunchii, deşi între el şi Porta nu sunt mai mult de câţiva centimetri. Doar suntem ruşi, suntem prieteni!

– Păi aşa ziceam şi noi, zbiară Micuţul la fel de tare. Noi suntem nemţi, măi omule!

– Ştiu, răcneşte sergentul. Aparţineţi Brigăzii de pe Volga.

– Şi atunci de ce trageţi în noi? întreabă Porta cu o voce pătrunzătoare. Credeam că sunteţi niscaiva contrarevoluţionari cărora trebuia să le zburăm scăfârliile.

– Nu, nu! Vă înşelaţi! ţipă sergentul. Facem parte dintr-o companie de servicii şi aprovizionare. Noi n-avem niciodată de-a face cu nimeni.

– Atunci arătaţi-vă, strigă Micuţul, îndemnându-i amabil cu Schmeisserul. Gata treaba. A fost o neînţelegere!

– Neînţelegere? oftează Bătrânul, holbându-se la pustia din jurul său. Ţine-ne, Doamne! Ce grămadă de gunoi aţi putut face din locul ăsta.

– Numai din vina lor, se apără Porta. Ei au fost primii care s-au apucat să azvârle cu grenade.

Un rus cu căciula de blană trasă pe ochi şi cu mantaua fluturându-i până la umeri dă buzna pe străduţa abruptă de parcă l-ar mâna diavolul din urmă.

– Paraşutişti! Paraşutişti! ţipă el cuprins de panică. Se împiedică şi alunecă pe burtă. Când îndrăzneşte să ridice nasul din troianul de zăpadă în care s-a oprit, priveşte paralizat figura tuciurie a lui Albert. Scoate câteva sunete ciudate şi apoi inima încetează să-i mai bată. Pur şi simplu, a murit de frică.

– Fir-ar al naibii, exclamă Porta uluit. Să vedeţi că Albert o să ajungă arma noastră secretă. Îl ţinem în frunte şi-o să se cureţe toţi de moarte naturală. Le stă inima în loc numai când îl văd.

– Job tvoie mati! înjură un sergent, smulgându-şi un ciob de sticlă din faţă. Când te gândeşti că un singur Schmeisser poate face atâta pagubă. Dacă nu m-aş fi aruncat rapid după dulap, băşitoarea aia automată m-ar fi tăiat curat în două. M-ar fi omorât de-a binelea, fir-ar să fie!

– Era să mă scap pe mine în clipa în care ticălosul ăla s-a pornit să tragă cu Schmeisserul, recunoaşte un caporal alb la faţă ca varul. Dacă n-aş fi căzut pe scări, s-ar fi zis cu mine.

Un ofiţer de intendenţă încărunţit şade pe un morman de sticlă spartă şi cărămizi. Se ţine strâns de-un picior, care i-a fost despicat de la gleznă până deasupra genunchiului.

– Piciorul meu! Piciorul meu! geme el deznădăjduit, şi mincinoşii ăia blestemaţi mi-au spus că la aprovizionare e o viaţă ca-n basme. Ziceau că n-o să aud şuier de glonţ. Şi în ultimele cinci minute am auzit mai multe împuşcături decât în tot primul război mondial!

Deodată, piaţa e străbătută de o nouă rafală de foc, şi o voce guturală urlă prin noapte:

– Băgaţi capetele la cutie, porcilor! Soseşte Michael Iakanashi! Şi nu vine singur.

O salvă prelungă şi strălucitoare de Kalaşnikov pune capăt mesajului ameninţător.

– Ăsta-i căpitanu' ăla ţicnit, explică caporalul palid, adăpostindu-se sub o bancă. Ce n-aş da să i se vâre Scaraoţchi pe beregată cu un sac de dinamită în spinare! Ăsta nu se lasă până nu vom fi curăţaţi până la unul. Doar pilele sale puternice l-au scăpat de spânzurătoare până acum. Numai din pricina lui "Piftie" se întâmplă toate câte se întâmplă.

– "Piftie"? întreabă sec "Degerilă".

– Piftie de porc, încuviinţează solemn caporalul, desfăcându-şi braţele. Nenorocitul n-o poate suferi! Se zvoneşte că şi-ar fi