— Înseamnă că ori bugetăm un nou teren de fotbal, ori îți păstrezi dumneata slujba. N-avem bani de amândouă.

•

Asta nu e deloc o alegere rezonabilă.

•

Un lucru ciudat când vine vorba de așezări la șosea este că poți găsi la fel de multe motive să pleci ca și scuze să rămâi. Unii oameni nu știu cum să plece mai repede, alții fac tot ce pot să rămână.

— Asta nu e deloc o alegere rezonabilă! spune Britt-Marie.

Cum nu primește niciun răspuns, continuă:

— Nu e o alegere rezonabilă, nu e, nu! Așa că vreau să te rog să nu mi-o iei în nume de rău.

Nu primește niciun răspuns, evident, așa că își mușcă obrajii și continuă:

— E foarte frumos aici. Nu știu dacă are vreo importanță pentru tine. Sper să aibă. E un cimitir foarte îngrijit și curat, da.

Sami nu-i răspunde, dar Britt-Marie speră că o aude când spune:

— Să știi, băiat iubit, că n-o să mă căiesc niciodată că am venit în Borg!

•

E sâmbătă după-amiază. Ziua după cea în care autoritățile locale au pus-o pe Britt-Marie în fața unei alegeri imposibile și ziua în care Liverpool întâlnește Aston Villa, la vreo mie de kilometri de Borg. Dimineață, devreme, Britt-Marie s-a dus mai întâi la baza de agrement. Luni urmează să vină excavatoarele, așa au promis sacourile. Kent i-a obligat să promită. Le-a zis că, dacă nu promit, nu-i lasă să plece la prânz. Sacourile s-au jurat pe ce au mai sfânt că o să facă tot ce trebuie – gazon cu iarbă adevărată, porți ca lumea cu plasă și teren marcat frumos cu linii albe. Nu, n-a fost o alegere rezonabilă, dar Britt-Marie își amintește cum e să pierzi o soră. Își amintește cât de derutată s-a simțit. Așa că se gândește că ăsta e cel mai bun lucru pe care i-l poate oferi cuiva care a pierdut un frate și e la fel de confuz cum a fost ea cândva – un teren de fotbal.

A auzit vocile prin ușa deschisă a pizzeriei, dar n-a intrat. S-a gândit că era mai bine așa. Baza de agrement era pustie, dar ușa frigiderului era întredeschisă. Urmele de dinți de șobolan din chederul de cauciuc al ușii vorbeau de la sine. Folia de plastic de pe farfurie era roasă, iar farfuria era linsă lună de ultimele resturi de unt de arahide și Nutella. În drum spre ieșire, șobolanul se împiedicase de borcanul cu bicarbonat al lui Britt-Marie și îl răsturnase pe bancul chiuvetei. În praful alb se vedeau urme de lăbuțe. Două perechi, de fapt. Șobolanul fusese acolo la o întâlnire. Sau „lipeală” sau cum i-o mai zice în ziua de azi.

Britt-Marie a stat pe unul dintre scaune, cu un prosop pe genunchi o vreme. Apoi și-a șters fața și a făcut curat în bucătărie. A spălat, a dezinfectat și a împrospătat tot ce se putea. A mângâiat ușor mașina de cafea lovită de „pietre sărite accidental din carosabil”, și-a trecut palma peste harta înrămată, cu un punct roșu în mijloc, atârnată pe perete un pic prea jos și care îi spune lui Britt-Marie exact unde se află.

Neașteptat, bătaia la ușă n-a surprins-o. Fata de la Asistență Socială era foarte în largul ei, ca acasă.

— Bună, Britt-Marie! Am văzut lumina aprinsă… Sper că nu deranjez, a spus ea.

— În niciun caz. Am venit doar să las cheile, i-a spus Britt-Marie, simțindu-se ca un musafir în casa altcuiva.

Britt-Marie i-a întins cheile, dar fata nu le-a luat. Doar a zâmbit cald, uitându-se în jur.

— E foarte plăcut aici. Am înțeles că înseamnă mult pentru Vega și Omar și am vrut să văd, ca să înțeleg mai bine.

— Am făcut curat înainte să plec, a spus Britt-Marie.

— O să fac tot ce-mi stă în putință să le fie bine, i-a promis fata.

Britt-Marie învârtea stângace cheile în mână, încercând să înăbușe tot ce mocnea în ea. A verificat de mai multe ori dacă și-a pus toate lucrurile în geantă și dacă a stins luminile în baie și bucătărie. Și-a luat de mai multe ori avânt să spună, dar rațiunea și-a înfipt ghearele și ciocul de câte ori a încercat. Ar fi vrut să întrebe: „Ar schimba cu ceva situația dacă aș avea eu grijă de ei?”, dar știa că era ridicol. Firește că era ridicol. Într-un târziu a reușit totuși să deschidă gura:

— Ar… Dacă-mi permiți, aș vrea să întreb… E ridicol, firește, dar aș dori să știu dacă ar schimb…

Dar, înainte să termine ce avea de spus, în pragul ușii au apărut părinții Țestosului. Mama cu o mână pe burta de gravidă, tatăl cu șapca în mâini.

— Bună, a zis mama.

— Tu ești aia care a venit să ia copiii? a vrut să știe Karl.

Atunci mama l-a înghiontit ușor și i-a spus fetei de la Asistență Socială:

— Eu sunt Sonja. El e Karl, soțul meu. Suntem părinții lui Patrik, care joacă fotbal cu Vega și Omar, a zis mama.

Fata poate că a vrut să spună ceva, dar n-a apucat, căci Karl n-a lăsat-o:

— Vrem să avem grijă de copii! Vrem să vină să stea cu noi! Nu poți să-i iei din Borg!

Sonja s-a uitat la Britt-Marie. Poate că i-a văzut mâinile, căci s-a dus întins la ea și a îmbrățișat-o, fără ca Britt-Marie să i-o fi cerut. Britt-Marie a murmurat ceva despre detergent pe degete. Sonja nu i-a dat drumul din îmbrățișare. Apoi s-a auzit un scârțâit la ușă. Fata de la Asistență Socială a râs ușor, ca și cum era un impuls al ei de câte ori deschidea gura:

— Adevărul e că am primit aceeași cerere și de la mama lui Ben și de la unchiul lui… Dino… așa i se spune, nu?

Scârțâitul de la ușă s-a întețit. Din prag, Cineva și-a dres glasul și a zis:

— Copii pot să stea cu mine, da? Sunt… cum se zice? Ca ai mei, da?

Cineva părea gata să se