ia la harță pe chestiunea asta cu toată lumea din încăpere. A arătat apoi spre terenul de fotbal, unde tricourile albe erau încă atârnate pe gard și lumânările aprinse cu grijă de Cineva de dimineață.

— E nevoie de… cum se zice? De-un sat să crești un copil! Avem sat!

În spatele ei au apărut Bancă și câinele. Când fata de la Asistență Socială s-a uitat la ea, Bancă parcă a simțit, căci imediat a ridicat bastonul și a spus defensiv:

— Eu n-am venit să adopt niciun plod. Am venit după pizza.

Sonja i-a dat reticentă drumul din brațe lui Britt-Marie, așa cum faci când dai drumul unui balon și nu știi dacă o să zboare. Karl și-a strâns șapca în mâini și a arătat acuzator spre fata de la Asistență Socială:

— Nu poți să iei copiii din Borg. Cine știe la cine nimeresc! Dacă ajung la unii care țin cu Chelsea?

Britt-Marie lăsase deja cheile pe blatul chiuvetei și se strecurase în spatele lor. Poate că au văzut-o, dar au lăsat-o să plece pentru că le păsa suficient de mult de ea să o lase să facă asta.

*

După-amiaza se preschimbă în seară în Borg, iute și nemilos, ca și cum apusul pune brusc un plasture peste lumina zilei. Britt-Marie e în genunchi, cu fruntea lipită de piatra de mormânt a lui Sami.

— Băiat iubit, n-o să mă căiesc niciodată că am venit în Borg!

E sâmbătă și Liverpool joacă la o mie de kilometri de-acolo. Luni o să sosească excavatoarele în Borg. Britt-Marie nu știe dacă e religioasă sau nu, dar se gândește că e de ajuns că simte că Dumnezeu are un plan pentru Borg.

Are pete de iarbă pe ciorapi. Se plimbă singură prin localitatea aflată la șosea. Tricourile albe sunt tot sus, pe gard, lumânările au fost din nou aprinse cu grijă. Luminile sunt aprinse în baza de agrement și Britt-Marie vede umbrele siluetelor copiilor înăuntru. Mai mulți copii decât niciodată. Sunt deja aproape un club, nu doar o echipă. Ar vrea să intre, dar își zice că nu se cade. E mai bine așa.

Pe pietrișul din fața bazei de agrement și a pizzeriei, două camioane incredibil de rablagite stau parcate cu farurile aprinse. În lumina lor se mișcă bărbați în toată firea, cu barbă și șepci. Icnesc, răsuflă din greu, se împing și se înghesuie. Lui Britt-Marie îi ia ceva să realizeze că joacă fotbal.

•

Se joacă.

*

Își continuă plimbarea. Se oprește preț de câteva bătăi de inimă în fața unei căsuțe modeste, cu grădină modestă. Dacă nu știi că e acolo, e ușor să treci pe lângă ea fără să o vezi. Casa are multe în comun cu proprietarul. Mașina de poliție nu e parcată în față și înăuntru nu e nicio lumină aprinsă. După ce se asigură că Sven nu e acasă, Britt-Marie se furișează până la ușă și bate. Pentru că voia să facă asta o dată în viață.

•

Apoi pleacă degrabă, ascunsă în umbrele serii și se îndreaptă spre casa lui Bancă. Peticul de iarbă cu flori din față nu mai miroase urât. Panoul cu „De vânzare” a dispărut. Miroase a ouă prăjite când Britt-Marie intră în hol. Câinele doarme pe podea, iar Bancă e în fotoliul ei, cu fața atât de aproape de televizor, încât Britt-Marie e cât pe ce să-i spună că poate fi periculos pentru ochi.

— Dacă-mi permiți, pot să întreb cine joacă? întreabă ea.

— Aston Villa și Liverpool! Aston Villa conduce cu doi la zero! răspunde Bancă însuflețită.

— Ha. Presupun că și tu ții cu Liverpool, ca și copiii.

— Te-ai țicnit? Țin cu Aston Villa! pufnește Bancă.

— Pot să-ntreb de ce? întreabă Britt-Marie.

Dacă se gândește mai bine, e prima oară când o vede pe Bancă interesată de un meci de fotbal la televizor, de fapt.

Bancă face o mutră de parcă întrebarea e complet ridicolă. Se gândește un pic, apoi răspunde posacă:

— Pentru că nimeni nu ține cu Aston Villa.

Apoi adaugă:

— Și fiindcă au tricouri frumoase.

Al doilea argument i se pare lui Britt-Marie un pic mai rațional decât primul. Bancă ridică privirea și dă sonorul mai încet. Ia o înghițitură de bere și își drege glasul.

— E mâncare în bucătărie. Dacă ți-e foame…

Britt-Marie dă din cap că nu, ținându-se strâns de baierele poșetei.

— O să vină Kent în curând. Plecăm acasă. Fiecare cu mașina lui. El în față, firește. Nu-mi place să conduc pe întuneric. E mai bine să meargă el în față.

Banca își ridică întrebătoare sprâncenele, apoi le coboară. Se ridică anevoios din fotoliu, înjurând copios, de parcă ar fi vina fotoliului că oamenii îmbătrânesc.

— Nu e treaba mea să mă bag, Britt-Marie. Da’ cred că ar trebui să-nveți să conduci și pe întuneric.

— Drăguț din partea ta să spui asta, răspunde Britt-Marie, cu privirea înfiptă în geantă.

Bancă și câinele o ajută să coboare valizele și ghivecele de pe balcon. Britt-Marie face curat și spală vasele în bucătărie. Sortează tacâmurile. Dezmiardă câinele între urechi. La televizor cineva țipă în gura mare. Bancă dispare în sufragerie. Pare furioasă când se întoarce.

— A marcat Liverpool. E doi la unu pentru Aston Villa, mârâie ea.

Britt-Marie dă o ultimă tură prin casă. Îndreaptă covoarele și perdelele. Când coboară din nou în bucătărie, zice:

— Nu sunt eu genul să mă bag în treburile altora, Bancă, dar n-am putut să nu observ că ai scos panoul cu „De vânzare”. Așa că o să-mi permit să te felicit că ai vândut casa.

Bancă râde amar:

— Glumești? Cine să cumpere o casă în Borg?

Britt-Marie își îndreaptă fusta.

— Ha! Dacă-mi permiți, nu e tocmai o presupunere nerezonabilă din moment ce ai scos panoul!

Bancă se întoarce spre chiuvetă și încearcă să-și facă de lucru cu vase care nu mai sunt acolo.

— Eh, m-am gândit să mai rămân o vreme în Borg. Să stau de vorbă cu tata. Mi-am zis c-o fi mai ușor acum că e mort, că nu mai poate să mă întrerupă tot timpul.

Britt-Marie ar vrea să o bată