— Atunci, o vom vizita noi ! spuse Pencroff.

— Noi ?

— Da, domnule Cyrus ! Vom construi o barcă mai mare pe care am s-o conduc eu. La ce depărtare ne aflăm de insula Tabor ?

— La aproximativ 150 de mile spre nord-est, răspunse Cyrus Smith.

— 150 de mile ! Un fleac ! spuse Pencroff. Cu un vînt bun din spate, le străbatem în patruzeci şi opt de ore.

— Dar la ce bun ? întrebă reporterul,

— Nu se ştie ! Vedem noi!

În urma acestui răspuns, ei hotărîră să construiască un vas, care să poată porni în larg cam prin luna octombrie, cînd va fi din nou vreme frumoastă.

CAPITOLUL X

Construirea corăbiei. A doua recoltă de grîu. Vînătoarea de kula. O plantă nouă, mai mult frumoasă decît folositoare. O balenă în larg. Cangea. îmbucătăţirea balenei. întrebuinţarea fanoanelor. Sfîrşitul lunii mai. Pencroff nu mai are nici o dorinţă.

Cînd Pencroff îşi punea ceva în gînd, nu dădea nici altora răgaz şi nu-şi găsea nici el liniştea pînă cînd lucrul nu se înfăptuia. Acum, marinarul voia să viziteze insula Tabor şi în acest scop avea nevoie de un vas de o anumită mărime: trebuia deci construit acest vas.

Inginerul, de acord cu marinarul, întocmi planul.

Corabia trebuia să aibă o lungime de treizeci şi cinci de picioare de la prova la pupa şi o lăţime de nouă picioare, iar adîncimea ei nu trebuia să treacă de şase picioare, atît cît era suficient să aibă destulă afundare, pentru a nu fi luată de curent.

Ce lemn trebuia întrebuinţat la construirea vasului? Ulmul sau bradul, care se găseau din belşug pe insulă ? Hotărîră să folosească bradul, al cărui lemn se crapă uşor, dar care se prelucrează bine şi rezistă la apă tot atît de bine ca şi ulmul.

Acestea fiind hotărîte şi deoarece mai erau şase luni pînă în primăvară, pionierii se înţeleseră ca numai Cyrus Smith şi Pencroff să lucreze la construirea vasului. Gédéon Spilett şi Harbert aveau să continue să vîneze, iar Nab şi domnul Jup, ajutorul său, nu trebuiau să părăsească treburile casei, care intrau în atribuţiile lor.

Copacii fură aleşi de îndată, tăiaţi apoi şi prefăcuţi în scînduri. După opt zile, unghiul coastei dintre Cămin şi faleză fusese transformat în şantier, iar pe nisip se întindea scheletul unui vas, prevăzut cu prova şi pupa.

Cyrus Smith nu lucrase nici acum la întîmplare. Iscusit în toate, se pricepea şi în materie de construcţii marine, aşa că, înainte de a începe treaba, îşi fixase pe hîrtie modelul vasului. De altfel, avea un ajutor preţios în Pencroff, care lucrase cîţiva ani pe un şantier din Brooklyn şi care îşi cunoştea meseria. Astfel, totul fu făcut după calcule serioase şi matură chibzuinţă.

Nu era de mirare că Pencroff muncea cu înflăcărare la această nouă operă şi că n-ar fi vrut s-o părăsească nici o clipă.

Un singur eveniment izbuti să-l îndepărteze de pe şantier, dar numai pentru o singură zi. Fu strîngerea celei de a doua recolte de grîu, în ziua de 15 aprilie. Ca şi cea dintîi, recolta a doua le îndreptăţi aşteptările, dînd cantitatea de grîu la care se aşteptau.

— Cinci baniţe, domnule Cyrus ! spuse Pencroff, după ce îşi măsură cu grijă comoara.

— Cinci baniţe, răspunse inginerul, asta înseamnă socotind o sută treizeci de mii de boabe de baniţă, un total de şase sute cincizeci de mii de boabe de grîu !

— Foarte bine spuse marinarul. După ce vom pune de o parte o mică rezervă, vom semăna de data aceasta tot grîul.

— Bine, Pencroff, şi dacă recolta viitoare va fi la fel de bună, vom avea patru mii de baniţe.

— Şi vom mînca pîine ?

— Desigur, Pencroff, vom munca pîine !

— Te pomeneşti că vom fi nevoiţi, să facem o moară ?

— Facem şi o moară, Pencroff !

Pregătiră apoi cu multă grijă pămîntul pentru al treilea lan de grîu, mult mai întins decît celelalte două de pînă atunci, încredinţîndu-i preţioasele grăunţe. După aceea, Pencroff se întoarse la corabia lui.

Între timp, Gédéon Spilett şi Harbert vînau prin împrejurimi. Pătrunzînd destul de adînc în părţile necunoscute ale Far-West-ului, mergeau cu puştile încărcate, gata să facă faţă oricărei întîlniri neplăcute. Era destul de grea explorarea acestor păduri dese, în care soarele străbătea anevoie printre ramurile stufoase. De aceea, reporterul nici nu se aventura decît cu busola de buzunar, căci fără ea nu ar fi regăsit drumul. Se întîmpla adesea ca vînatul să fie rar în aceste locuri, unde nu se puteau mişca în voie. Izbutiră totuşi să ucidă trei ierbivore mari, pe la sfîrşitul lunii aprilie. Erau nişte kula, animale pe care ie mai întîlniseră şi pe ţărmul de nord al lacului. Aici, în pădure, ele se lăsau omorîte prosteşte, chiar printre tufişurile în care îşi căutau scăparea. Pieile lor, aduse la Casa de Granit, au fost tăbăcite cu ajutorul acidului sulfuric, pentru a le putea folosi mai tîrziu.

Gédéon Spilett mai făcu încă o descoperire preţioasă.

În ziua de 30 aprilie, cei doi vînători pătrunseseră, ca de obicei, mai adînc în partea de sud-vest a pădurii Far-West. Ajungînd într-un fel de luminiş, scăldat în razele arzătoare ale soarelui, reporterul, care mergea înaintea lui Harbert, fu izbit de mirosul pe care-l răspîndeau nişte plante cu tulpina dreaptă şi cu florile aşezate în ciorchine. Smulgînd vreo două tulpini, el se întoarse către băiat:

— Ia vezi, ce-i asta, Harbert ?

— Unde aţi găsit această buruiană, domnule Spilett ?

— Creşte din belşug în luminişul de colo.

— De astă dată, domnule Spilett, răspunse băiatul, aţi descoperit o comoară, pentru care Pencroff vă va fi recunoscător cît va trăi aici.

— Te pomeneşti că e tutun ?

— Sigur că da. Şi chiar dacă nu e de prima calitate, este totuşi tutun adevărat.

— Ce-o să se mai bucure Pencroff! Însă vreau să cred că nu-l va fuma pe tot. Va trebui să ne lase puţin şi nouă .

— Mi-a venit o idee, care nu poate fi rea, domnule Spilett, îi răspunse Harbert. Ce-ar fi dacă nu i-am spune nimic lui Pencroff, pînă cînd uscăm frunzele şi apoi să-i oferim într-o bună zi o pipă gata