— Bună idee, Harbert, şi sînt încredinţat că, începînd din ziua aceea, nu-i va mai lipsi nimic pe insulă bravului nostru tovarăş !

Culeseră o mare cantitate de tutun, se furişară, cu ea în Casa de Granit şi o ascunseră cu multă băgare de seamă, de parcă Pencroff ar fi fost un. vameş grozav de sever.

Cyrus Smith şi Nab luau şi ei parte la complot. Astfel, cu toate că uscarea şi pregătirea frunzelor, pe care după aceea le tocară şi le uscară din nou pe nişte pietroaie încălzite în foc, ceru un timp destul de îndelungat, marinarul nu bănui nimic. Operaţia ţinu vreo două luni şi totul se petrecu fără ştirea lui Pencroff, care era atît de ocupat cu corabia lui, încît nu se abătea pe la Casa de Granit decît seara, la culcare.

Îi fu dat totuşi să mai întrerupă o dată munca lui favorită, în ziua de 1 mai, cînd avură o mare expediţie pescărească, la care, de voie, de nevoie, toţi locuitorii insulei fură nevoiţi să ia parte.

De cîteva zile, pionierii noştri observaseră că în largul apelor oceanului, la o depărtare de vreo douătrei mile, înota un animal uriaş. Era o balenă din cele mai mari, aparţinînd, după toate probabilităţile, speţei australe numită balena Capului.

— Mare noroc ar da peste noi dacă am pune mîna pe ea ! strigă marinarul. Ah ! Să fi avut un vas cum trebuie şi o cange în bună stare, ce mai strigam eu acum: „Haideţi, băieţi, face să punem mîna pe ea!”

— Cît despre mine, Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, tare mi-ar fi plăcut să te văd mînuind cangea. Frumos spectacol trebuie să fie.

— Frumos, n-am ce zice, însă cam periculos, spuse inginerul. Dar cum n-avem cu ce să atacăm balena, cred că e mai bine să o lăsăm în pace.

— Mă miră totuşi, spuse reporterul, să văd o balenă la această latitudine !

— De ce te miri, domnule Spilett ? întrebă Harbert. Ne aflăm tocmai în acea parte a Pacificului, pe care pescarii americani şi englezi o numesc „WhaleField”{24}, şi prin meleagurile astea, aşezate între Noua Zeelandă şi America de Sud, se întîlnesc cele mai multe balene din emisfera australă.

— Nimic mai adevărat, răspunse Pencroff. Ce mă miră însă, este că n-am mai văzut şi altele pînă acum prin aceste părţi. Dar ce-mi tot bat eu capul cu balenele, că tot nu ne putem apropia de ele !

Şi Pencroff se întoarse la şantier, oftînd cu părere de rău, căci în fiecare marinar zace un pescar, şi dacă este adevărat că plăcerea de a pescui este direct proporţională cu mărimea peştelui prins, este uşor de închipuit ce simţămînt încearcă pescarul în faţa unei balene!

Şi trebuie să se ţină seama că pentru ei nu putea fi vorba de o simplă plăcere ! O astfel de pradă ar fi însemnat o comoară pentru colonie, unde grăsimea şi fanoanele balenei puteau să găsească nenumărate întrebuinţări.

Dar se întîmplă totuşi un lucru ciudat: balena pe care o văzuseră nu părea dornică să părăsească apele din apropierea insulei, aşa că, de la ferestrele Casei de Granit sau de pe platoul Grancie-Vue, Harbert şi Gédéon Spilett nu mai lăsau ochianul, atunci cînd nu erau la vînătoare, ba chiar şi Nab, de lîngă plita lui, pîndea cu încordare toate mişcările uriaşei vieţuitoare. Cetaceul pătrunsese adînc în golful Uniunii, pe care îl cutreiera repede de la capul Mandibulei pînă la capul Ghearei, folosindu-se de coada-i puternică, pe care părea să se proptească, şi atingînd uneori o viteză de douăsprezece mile pe oră. Câteodată, se apropia atît de mult de insuliţa Salvării, încît îl vedeau;în întregime. Era într-adevăr o balenă australă, cu totul neagră şi cu capul mai turtit decît acela al balenelor nordice.

Arunca prin nările sale, la mare înălţime, trîmbe de aburi sau de apă — nu se ştie precis căci oricît pare de ciudat acest lucru, naturaliştii şi cu vînătorii de balene încă nu au izbutit să aibă aceeaşi părere în această privinţă.

Ce împroşcă ea oare pe nări ? Apă sau aburi ? Cei mai mulţi naturalişti sînt de părere că înmroşcă aburi care, dînd de aer rece, se condensează şi cad sub formă de apă.

Prezenţa acestui mamifer marin nu înceta să-i preocupe pe pionieri. Pencroff, mai ales, era nervos şi nu-i mai era gîndul la lucru. Ajunsese să rîvnească la această balenă, aşa cum rîvneşte un. copil la un lucru interzis. O visa şi noaptea, şi vorbea în somn despre ea. Este sigur că dacă şalupa ar fi fost gata, n-ar fi şovăit nici o clipă să pornească în urmărirea ei.

Dar ceea ce coloniştii nu putuseră să facă, întîmplarea făcu pentru ei şi, în ziua de 3 mai, Nab, care stătea la fereastra bucătăriei, vesti cu multă gălăgie că balena fusese aruncată pe ţărmul insulei.

Harbert şi Gédéon Spilett, care erau gata de plecare, îşi lepădară puştile, Pencroff zvîrli toporul şi împreună cu Cyrus Smith şi Nab se îndreptară spre locul unde fusese aruncat cetaceul.

Balena zăcea spălată de flux pe plaja de la capul Epavei, la vreo trei mile de Casa de Granit. Astfel stînd lucrurile, nu se putea crede că avea să-i fie uşor să se elibereze singură. în orice caz, pionierii trebuiau să se grăbească să-i taie o eventuală retragere. Se înarmară deci cu căngi şi ciomege, trecură în grabă podul de peste rîul Mercy, coborînd apoi malul drept al rîului şi, în mai puţin de douăzeci de minute, ajunseră lîngă uriaşa vieţuitoare, deasupra căreia se roteau în zbor stoluri dese de păsări,

— Ce monstru ! strigă Nab.

Strigătul era îndreptăţit. Aveau în faţa lor o balenă australă uriaşă, lungă de optzeci de picioare, care putea să cîntărească, vreo sută cincizeci de mii de livre ! Ciudat însă: monstrul acesta nu se mişca, nu se zbătea, şi nu căuta să se întoarcă în larg cu ajutorul fluxului.

Explicaţia o aflară pionierii în curînd, făcînd înconjurul animalului, după retragerea apelor.

Balena era moartă şi, în partea dreaptă a trupului, avea înfiptă o cange.

— Să fie oare pescuitori de balene prin împrejurimi ? întrebă grăbit Gédéon Spilett.

— De ce să