— Păi cangea...

— Ei, domnule Spilett, asta nu dovedeşte nimic, răspunse Pencroff. Sînt balene care străbat mii de mile cu cangea înfiptă în pîntece şi nu e lucru rar ca o balenă lovită de cange în Nordul Atlanticului să vină să moară în Sudul Pacificului.

— Bine, dar... începu reporterul, nemulţumit de răspunsul lui Pencroff.

— Tot ce se poate, îi tăie vorba Cyrus Smith. Să ne uităm însă cu luare aminte la cange; pescuitorii de balene au obiceiul să zgîrie pe ea numele vasului lor.

Într-adevăr, smulgînd cangea din pîntecele animalului, Pencroff citi următoarea inscripţie:

Maria-Stella

Vineyard

— Un vapor din Vineyard{25} ! Un vapor din ţara mea ! strigă el. Maria-Stella ! Frumos balenier, pe legea mea ! Şi ce bine îl cunosc! Ah, dragii mei, un vapor din Vineyard ! Un balenier din Vineyard

Şi, agitînd cangea, marinarul repeta impresionat numele drag, numele oraşului în care se născuse !

Apoi, cum nu se aşteptau să apară Maria-Stella ca să-şi reclame balena vînată, hotărîră s-o taie înainte de a intra în descompunere, cu atît mai mull cu cât păsările de pradă, care de cîteva zile pîndeau această namilă de carne, se arătau hotărîte să pună stăpînire pe ea. Pionierii se văzură nevoiţi să folosească armele, pentru a le îndepărta.

Se dovedi că balena era o femelă, ale cărei mamele conţineau o mare cantitate de lapte care, potrivit părerii unora dintre naturalişti, seamănă destul de mult cu laptele de vacă, atît în privinţa gustului, cît şi a culorii şi densităţii.

Pencroff, care lucrase odinioară pe un vas de pescuit balene, conduse operaţiile tăierii, destul de neplăcute de altfel, şi care ţinură trei zile; nici unul dintre pionieri nu se dădu înapoi de la această muncă, nici chiar Gédéon Spilett, care, după spusele marinarului, promitea să devină cu timpul „un foarte bun naufragiat”.

Grăsimea balenei, tăiată în fîşii groase de două picioare şi jumătate, fu ciopîrţită apoi în bucăţi de vreo mie de livre fiecare şi topită în vase mari de pămînt, aduse la faţa locului. În felul acesta, evitau răspîndirea mirosului ei neplăcut în împrejurimile Casei de Granit. Cu toate că o treime se pierdu prin topire, le rămase totuşi destulă grăsime; limba singură dăduse şase mii de livre de ulei, iar buza mferioară, alte patru mii. Afară de grăsime, care avea să le asigure pentru multă vreme stearină şi glicerina de care aveau nevoie, mai obţinură şi fanoanele, pe care erau siguri că le vor întrebuinţa, cu toate că umbrelele şi corsetele nu erau la modă în insula lor. Falca de sus era prevăzută de o parte şi de alta cu opt sute de lame cornoase, cît se poate de flexibile, ca doi piepteni mari, ai căror dinţi, lungi de şase picioare, reţin în gură miile de mici vieţuitoare — peştişori şi moluşte — cu care se hrăneşte balena.

Cînd totul fu gata, spre marea mulţumire a operatorilor, păsările puseră stăpînire pe resturile părăsite, consumîndu-le pînă la ultima fărîmă, iar lucrările de fiecare zi îşi reluară cursul la Casa de Granit.

Totuşi, înainte de a reîncepe lucrul pe şantier, Cyrus Smith se apucă să fabrice nişte unelte, care puseră la grea încercare curiozitatea tovarăşilor săi. Luă o duzină de fanoane, pe care le tăie în şase părţi egale, ascuţindu-le apoi la capete.

— Dar la ce se mai întrebuinţează şi astea, domnule Cyrus ? întrebă Harbert după ce operaţia era isprăvită.

— Ca să ucidem lupi, vulpi şi chiar jaguari, răspunse inginerul.

— Chiar acum ?

— Nu, la iarnă, cînd vom avea şi gheaţă la îndemînă.

— Nu înţeleg... răspunse Harbert.

— Vei înţelege, dragul meu ! zise inginerul. Instrumentul acesta nu a fost inventat de mine. El se bucură de mare căutare printre vînătorii din insulele

Aleutine. Cînd va veni gerul, am să îndoi aceste fanoane şi am să le stropesc cu apă, pînă cînd le voi acoperi în întregime cu o pojghiţă de gheaţă, care le va menţine îndoite; apoi, le voi risipi pe zăpadă, după ce mai întîi le voi înveli în grăsime. Cred că îţi închipui ce se întîmplă cînd un animal înfometat înghite o astfel de momeală. Căldura stomacului topeşte gheaţa, fanonul se destinde şi i-l perforează cu vîrfurile sale ascuţite. — Straşnică născocire ! spuse Pencroff.

— Vom face astfel economie de gloanţe şi de praf de puşcă, răspunse Cyrus Smith.

— Sistemul ăsta e mult mai bun decît capcanele, adăugă Nab.

— Să aşteptăm deci iarna

— S-o aşteptăm !

Între timp, construirea corăbiei înainta mereu, încît, pe la sfîrşitul lunii, pereţii ei se ridicaseră pînă la jumătate. Se şi vedea că forma vasului era excelentă şi că va fi în stare să înfrunte marea.

Pencroff muncea cu o rîvnă neîntrecută şi doar natura sa robustă îl ajuta să ţină piept unui astfel de efort; dar tovarăşii săi îi pregătiseră în taină o răsplată, mulţumită căreia, marinarul avea să cunoască în ziua de 31 mai una din cele mai mari bucurii din viaţa lui.

În ziua aceea, după cină, pe cînd se ridicau de la masă, Pencroff simţi o mînă, apăsîndu-l pe umăr.

Era Gédéon Spilett, care îi spunea:

— Stai o clipă, maestre Pencroff. Ai uitat desertul.

— Mulţumesc, domnule Spilett, — îi răspunse marinarul, — mă duc să-mi văd de treabă.

— Ce-ai spune de-o cafeluţă, dragul meu ?

— Nu e mare lucru !

— Dar o pipă ?

Pencroff sări de pe scaun şi îngălbeni, văzîndu-l pe reporter că-i întinde o pipă înfundată şi pe Nab care înainta cu un cărbune aprins.

Încercă să spună ceva, dar nu fu în stare să scoată nici o vorbă. Apoi apucă pipa, o duse la gură şi o aprinse cu cărbunele, trăgînd cinci-şase fumuri, unul după altul.

Un nor albăstrui şi parfumat se răspîndi în încăpere şi din adîncurile acestui nouraş de fum se auzi o voce, care nu înceta să repete ca într-un delir;

— Tutun, tutun adevărat!

— Da, Pencroff, avem tutun, răspunse Cyrus Smith. Şi unde mai pui că este un tutun minunat!

— Pe toţi sfinţii, zise marinarul. Acum nu ne mai lipseşte nimic pe insula noastră !

Şi Pencroff fuma, fuma, fuma !

— Şi cine a mai făcut şi descoperirea asta