— Nu, Pencroff, domnul Spilett a făcut-o.

— Mulţumesc, domnule Spilett, strigă marinarul, strîngîndu-l în braţe pe reporter, care în viaţa lui nu mai fusese astfel îmbrăţişat.

— Uf ! Pencroff, răspunse Gédéon Spilett, de-abia trăgîndu-şi sufletul. Recunoştinţa trebuie să ţi-o împărţi între Harbert, care a recunoscut buruiana asta, Cyrus care a preparat-o şi Nab care s-a chinuit cu greu să păstreze atîta vreme taina noastră !

— Sînt sigur, dragii mei, că va veni şi ziua în care o să vă răsplătesc ! răspunse marinarul. Acum ne-am legat pe viaţă şi pe moarte.

CAPITOLUL XI

Iarna. Bătucitul lînii. Piua. Ideea fixă a Iui Pencroff. Fanoanele. La ce poate folosi un albatros. Combustibilul viitorului. Top şi Jup. Furtuni. Stricăciuni la curtea de păsări. O excursie la mlaştină. Cyrus Smith e singur. Explorarea puţului.

O dată cu venirea lunii iunie, care corespunde cu luna decembrie în zona boreală, sosea şi iarna, aşa că pionierii noştri se îngrijiră de confecţionarea unor haine trainice şi călduroase.

Muflonii de la stînă fuseseră tunşi, iar lîna lor aştepta să fie transformată în stofă de haine.

 Bineînţeles că Cyrus Smith nu avea la îndemînă nici unul din instrumentele care se întrebuinţează pentru torsul şi ţesutul lînii, de aceea el îşi propuse să folosească proprietatea firelor de lînă care se încurcă constituind prin simpla lor încîlcire acea stofă care se numeşte „pîslă”, atunci cînd sînt presate în toate direcţiile. Pîsla se poate obţine printr-o simplă „bătucire”, operaţie care, deşi scade elasticitatea stofei, îi măreşte în schimb posibilitatea de a păstra căldura. Lîna muflonilor, alcătuită din fire scurte, era cît se poate de potrivită pentru o astfel de operaţie.

Inginerul, ajutat de tovarăşii săi, împreună cu Pencroff — care se vedea silit să-şi părăsească din nou vasul drag — începură prin a elibera lîna de substanţa aceea uleioasă cu care este îmbibată şi care se numeşte usuc. O ţinură douăzeci şi patru de ore în hîrdaie pline cu apă încălzită la şaptezeci de grade; o spălară apoi bine cu sodă şi cînd fu destul de bine uscată trecură la „bătucirea” ei, obţinînd astfel o stofă foarte grosolană, care n-ar fi avut nici o căutare în centrele industriale din Europa sau America, dar care era foarte preţuită, pe piaţa insulei Lincoln.

Se ştie desigur că stofele acestea erau cunoscute din timpurile cele mai îndepărtate şi fuseseră obţinute prin aceleaşi mijloace pe care se pregătea să le folosească Cyrus Smith.

Inginerul construi o maşină de presat lînă, folosind cu dibăcie forţa mecanică produsă de căderea de apă de pe plajă, întreaga instalaţie era o piuă cît se poate de rudimentară, alcătuită dintr-un ax, cu ajutorul căruia se ridicau şi se lăsau doi piloni verticali, care presau lîna aşezată în piuă. Mai construiră şi un cadru din bîrne groase, care înconjura întregul mecanism. Secole de-a rîndul aşa au arătat piuele de pretutindeni, pînă ce pilonii au fost înlocuiţi prin cilindri compresori, mulţumită cărora lîna este supusă unui adevărat laminaj, în loc să fie „bătucită” ca în trecut.

Operaţia se făcu sub îndrumarea lui Cyrus Smith şi izbuti de minune. Lîna, îmbibată cu soluţie de săpun — menită pe de o parte să uşureze înmuierea, strîngerea şi bătucirea firelor de lînă, făcîndu-le totodată şi mai lunecoase şi, pe de altă parte, să le împiedice să se destrame în timpul presării — fu scoasă din piuă sub forma unor bucăţi groase de pîslă. Asperităţile şl inegalităţile cu care însăşi natura înzestrează firele de lînă ajutaseră atît de mult la alipirea şi amestecarea lor, încît, în cele din urmă, coloniştii obţinură pîsla, din care puteau să-şi facă atît haine, cît şi pături. Desigur că nu fabricaseră stofă merinos, muselină, caşmir, alpaga, satin, catifea ori brocard, nici măcar flanelă, ci doar pîslă - totuşi insula avea oricum o industrie în plus.

Avînd în sfîrşit şi pături groase, pe lîngă haine călduroase, pionierii puteau să înfrunte fără grijă iarna anului 1866-1867.

Pe la 20 iunie se lăsă ger şi, spre marea lui părere de rău, Pencroff se văzu nevoit să întrerupă construirea corăbiei, pe care, de altfel, era sigur că o va isprăvi în primăvară.

Marinarul era stăpînit de gîndul de a face o călătorie de recunoaştere pînă în insula Tabor, cu toate că Cyrus Smith nu vedea ce-ar putea să aducă nou această expediţie, pe care Pencroff o dorea mînat doar de curiozitate, neavînd ce să găsească pe stînca aceea pustie şi stearpă. Inginerul se arăta destul de îngrijorat la gîndul că vor străbate o sută cincizeci de mile, cu totul necunoscute, pe bordul unui vas destul de mic. Se îngrozea gîndindu-se la ceea ce s-ar putea întîmpla cu ei în largul mării, în cazul cînd n-ar putea să atingă insula Tabor şi nici să se întoarcă pe insula Lincoln, cu atît mai mult cu cît aveau de străbătut o regiune foarte periculoasă a Pacificului.

Cyrus Smith discuta adesea acest plan cu Pencroff, care dădea dovadă de o încăpăţînare de neînvins, pe care singur nu era în stare să şi-o explice.

— La urma urmelor, Pencroff,—îi spuse într-o zi inginerul, — dă-mi voie să-ţi amintesc că după ce ai lăudat atît insula aceasta şi după ce îţi exprimi mereu regretul de a fi nevoit într-o zi s-o părăseşti, nu înţeleg cum poţi fi tocmai dumneata acela care vrei s-o părăseşti primul.

— Vreau s-o părăsesc doar pentru cîteva zile, răspunse Pencroff. Atît cît să mă duc şi să mă întorc, atît eît să-mi dau seama ce-i cu insula aceea.

— Dar nu înţelegi că acum ea nu mai poate însemna pentru noi nici pe departe cît insula Lincoln ?

— De asta sînt sigur !

— Atunci de ce să te aventurezi ?

— Vreau să ştiu ce se petrece pe insula Tabor !

— Dar nu se petrece nimic Şi nu are cum să se petreacă ceva !

— Cine ştie !

— Şi dacă te prinde vreo furtună ?

— N-am de ce să mă tem în timpul verii, răspunse Pencroff. Afară de asta, domnule Cyrus, fiindcă sînt totuşi silit să mă gîndesc la toate, v-aş cere voie să-l iau numai pe Harbert