— Dar bine, Pencroff, — răspunde inginerul, apăsîndu-şi mîna pe umărul marinarului, — crezi că ne-am putea mîngîia vreodată dacă vi s-ar întîmpla vreo nenorocire dumitale şi acestui copil, pe care-l socotim cu toţii fiul nostru ?

— Domnule Cyrus, răspunse Pencroff, pătruns de o încredere nestrămutată, nu vă vom pricinui această durere. De altminteri nu vom mai vorbi despre această călătorie decît cînd va veni timpul potrivit. Sînt sigur că după ce veţi vedea corabia gata înzestrată cu pînze şi cu tot ce-i trebuie, cînd veţi vedea cum ţine la apă, căci vom face împreună ocolul insulei, mă veţi lăsa să plec fără nici o grijă. Sînt sigur că va fi o adevărată minune corabia dumneavoastră.

— Cred că este mai potrivit să spunem corabia noastră, Pencroff, zise inginerul zîmbind, dezarmat pentru moment.

Convorbirea se termină aici, ca să reînceapă altă dată, fără ca vreunul dintre ei să izbutească să-l convingă pe celălalt.

Prima zăpadă căzu la sfîrşitul lunii iunie. La stînă adunaseră mai dinainte nutreţ destul, ca să nu mai fie nevoiţi s-o viziteze zilnic; hotărîră totuşi să nu lase să treacă o săptămînă fără să dea pe acolo.

Pionierii puseră din nou capcane şi încercară micile instrumente fabricate de Cyrus Smith. Aşezară la marginea pădurii, de-a lungul potecii pe care obişnuiau să umble fiarele ce coborau la lac, balenele îndoite printr-o pojghiţă de gheaţă, pe care le acoperiseră cu un strat gros de grăsime.

Spre marea mulţumire a inginerului, născocirea pescarilor din Aleutine dădu rezultate minunate. Douăsprezece vulpi, cîţiva porci mistreţi şi chiar un jaguar căzură pradă pionierilor; toate aceste animale muriseră cu stomacul perforat.

Trebuie să pomenim aici şi despre încercarea făcută de pionierii noştri de a comunica într-un fel oarecare cu semenii lor.

Gédéon Spilett se gîndise de multe ori să arunce în mare o sticlă conţinînd un mesaj, pe care s-ar fi putut să o poarte curenţii pe vreun ţărm locuit, sau să se folosească de vreun porumbel. Dar i se părea cu neputinţă ca un porumbel sau o sticlă să poată străbate distanţa de o mie două sute de mile, care despărţea insula de oricare alt ţinut.

În ziua de 30 iunie, pionierii prinseră cu mare greutate un albatros, pe care o împuşcătură a lui Harbert îl rănise uşor la un picior. Era un exemplar foarte frumos, ale cărui aripi, cînd erau întinse, măsurau zece picioare .şi care, desigur, era în stare să străbată un ocean de mărimea Pacificului.

Harbert ar fi dorit să păstreze minunata zburătoare, a cărei rană se vindecase repede; el susţinea că poate să o domesticească. Gédéon Spilett însă îl făcu să înţeleagă că nu puteau să piardă prilejul de a se pune în legătură cu vreun ţinut locuit al Pacificului, aşa că Harbert cedă. Dacă albatrosul venea dintr-o regiune locuită, socoteau naufragiaţii, cu siguranţă că se va întoarce tot acolo, de îndată ce-şi va recăpăta libertatea.

Era foarte posibil ca Gédéon Spilett, în care reporterul nu murise, să fi fost mulţumit că găsise prilejul să trimită în necunoscut un palpitant articol, în care povestea aventurile pionierilor de pe insula Lincoln !

El redacta deci o notiţă scurtă, pe care o vîrî într-un săculeţ de pînză cauciucată, cu rugămintea către acela care o va găsi s-o predea ziarului New-York Herald. Săculeţul fu legat de gîtul albatrosului şi nu de laba sa, deoarece păsările acestea au obiceiul să se odihnească pe suprafaţa mării; apoi curierul lor fu eliberat, iar pionierii, destul de mişcaţi, îl priviră cum se pierdea printre ceţurile ce acopereau zarea spre apus.

— Încotro se îndreaptă ? întrebă Pencroff.

— Spre Noua Zeelandă, răspunse Harbert.

— Drum bun strigă marinarul, care nu avea prea mare încredere în astfel de mijloace de corespondenţă.

O dată cu sosirea iernii, prietenii noştri reluară lucrările în interiorul Casei de Granit; îşi reparară îmbrăcămintea şi între altele făcură şi pînze pentru corabie, croite din inepuizabilul înveliş al aerostatului.

În timpul lunii iulie domni un frig straşnic, dar pionierii nu erau siliţi să economisească nici lemnele, nici cărbunii. Cyrus Simth instalase un al doilea cămin în sala mare, în care îşi petreceau serile. în timp ce lucrau, stăteau de vorbă, iar cînd nu aveau de lucru, citeau, aşa că timpul trecea cu folos pentru toată lumea.

Era o adevărată plăcere pentru ei să asculte mugetele vijeliei dezlănţuite afară, aşezaţi în sala luminată cu lumînări, bine încălzită cu cărbuni, după o masă bogată, cu cafeaua de soc fumegînd în ceşcuţe, cu pipele răspîndind valuri de fum parfumat. Mulţumirea lor ar fi fost desăvîrşită de nu s-ar fi ştiut atît de departe de semenii lor, de patria lor. Vorbeau adesea despre ţara lor, despre prietenii rămaşi acolo şi despre avîntul industriei. în cursul unei astfel de convorbiri, Gédéon Spilett puse următoarea întrebare:

— Dragă Cyrus, nu riscă oare acest avînt al industriei şi al comerţului să fie oprit într-o bună zi ?

— Oprit ? De ce ?

— Din lipsa cărbunelui, cel mai preţios minereu, Da, cel mai preţios, într-adevăr, răspunse inginerul. Se pare că natura însăşi a ţinut să se vadă cît este de preţios, creînd diamantul, care nu este altceva decît cărbune pur, cristalizat.

— Dar nu vreţi să spuneţi, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, că în cazanele maşinilor se va arde diamantul în locul cărbunelui ?

— Nu, dragul meu, răspunse Cyrus Smith.

— Totuşi, reluă Gédéon Spillet, recunoşti că într-o bună zi cărbunele va fi consumat în întregime ?

— Ei ! Zăcămintele de cărbuni sînt încă foarte mari, astfel că cei o sută de mii de muncitori{26} care scot anual o sută de chintale metrice, nu le-au epuizat nici pe departe !

— Dar odată cu creşterea consumului de cărbuni, răspunse Gédéon Spilett, este de prevăzut că aceşti o sută de mii de muncitori vor deveni în curînd două sute de mii şi că extracţia va fi dublă.

— Fără îndoială ! Dar s-au inventat noi maşini, care vor permite să se exploreze mai intens zăcămintele din Europa, iar minele din America şi Australia vor face faţă încă multă vreme cerinţelor industriei.

— Cam cît timp ? întrebă reporterul.

— Cel puţin două sute cincizeci pînă la trei sute de ani.

— Noi n-avem