— Pînă atunci se va găsi şi alt combustibil, spuse Harbert.

— Să sperăm, răspunse Gédéon Spilett, căci altfel cum vor merge maşinile ? Fără maşini, ce vor deveni drumurile de fier, vapoarele, uzinele şi tot ceea ce contribuie la progresul civilizaţiei ?

— Oare ce s-ar putea întrebuinţa în locul cărbunelui ? întrebă Pencroff. Aveţi vreo idee, domnule Cyrus?

— Aproximativ, dragul meu.

— Ei, bine, ce s-ar putea arde în locul lui ?

— Apă, răspunse Cyrus Smith.

— Apă, strigă Pencroff. Să încălzim cu apă vapoarele cu aburi şi locomotivele ! Apa va încălzi apa ?

— Da, da, apa ! Dar apa descompusă în elementele sale componente, răspunse Cyrus Sniitb. Probabil că operaţia aceasta se va face cu ajutorul electricităţii, care va deveni o forţă puternică şi uşor de mînuit, căci printr-o lege inexplicabilă, toate descoperirile mari parcă se potrivesc şi se completează la un moment dat. Da, dragii mei, cred că apa va fi întrebuinţată într-o bună zi drept combustibil; hidrogenul şi oxigenul, care intră în compoziţia ei, vor fi folosite împreună sau separat şi vor da un izvor nesecat de căldură şi lumină, izvor mai bogat decît cărbunele. Va veni o zi cînd magaziile vapoarelor şi tenderele locomotivelor vor conţine în loc de cărbuni, aceste două gaze comprimate, care vor arde în cazanele lor, degajînd o uriaşă putere calorică. Nu avem prin urmare de ce să fim îngrijoraţi. Atîta vreme cît pămîntul va fi locuit, el va satisface toate nevoile locuitorilor săi; ei nu vor duce lipsă nici de lumină, nici de căldură, după cum nu vor duce lipsă nici de produse animale,, vegetale sau minerale. Cred că atunci cînd zăcămintele de cărbuni vor fi istovite vom încălzi şi ne vom încălzi cu apă. Apa este cărbunele viitorului.

— Tare aş vrea să apuc vremurile acelea, spuse marinarul.

— Pentru asemenea minuni te-ai trezit cam devreme, Pencroff, spuse Nab, care pînă atunci nu luase parte la discuţie.

Totuşi, nu cuvintele lui Nab încheiară convorbirea, ci lătratul lui Top. Cîinele avea. şi de data aceasta lătratul acela ciudat, care-l preocupa pe inginer. Lătrînd într-una, Top începu să se învîrtească pe lîngă gura puţului, care se afla la capătul culoarului interior.

— Ce are Top de latră aşa ? întrebă Pencroff.

— Şi de ce mîrîie Jup ? adăugă Harbert. Într-adevăr, urangutanul dădea semne de agitaţie,

ca şi cîinele şi, lucru curios, ambele animale păreau mai curînd neliniştite, decît înfuriate.

— Fără îndoială, puţul acesta este în directă legătură cu marea, spuse Gédéon Spilett, şi un monstru marin vine din cînd în cînd să respire în adîncul lui.

— Aşa şi este, răspunse marinarul. Nici nu poate fi altă explicaţie... Haide, Top, taci odată adăugă Pencroff, întorcîndu-se spre cîine. Şi tu, Jup, treci în edaia ta !

Maimuţa şi dinele se potoliră. Jup se duse la culcare, dar Top rămase în salon, mîrîind înfundat toată seara.

Nu mai vorbiră de acest incident, dar inginerul căzu pe gînduri.

În tot restul lunii iulie urmară cînd zile de ger, cînd de moină. Temperatura nu scăzu ca în iarna precedentă, dar în schimb avură de îndurat furtuni şi vijelii puternice. Marea năvăli din nou asupra ţărmului, producînd în cîteva rînduri stricăciuni la Cămin. Valurile de fund, uriaşe, care veneau să se sfarme de peretele Casei de Granit, erau atît de puternice, încît păreau provocate de un cutremur submarin.

Aplecaţi la ferestrele lor, pionierii nu se puteau opri să admire spectacolul măreţ al oceanului, care se zbătea neputincios. Valurile se spulberau în spume de o albeaţă orbitoare, litoralul dispărea sub năvala apelor vijelioase, iar stîncile, în care era săpată casa, păreau să răsară chiar din mare, ale cărei ceţuri de aburi le învăluiau pînă la mai mult de o sută de picioare înălţime.

În timpul acestor furtuni era greu, primejdios chiar, să te aventurezi pe şoselele insulei, căci vijelia dobora mulţi copaci. Totuşi, pionierii nu lăsau să treacă o săptămînă fără să se ducă la stînă. Din fericire, ţarcul străjuit de copaci şi staulul se aflau la adăpostul muntelui Franklin, aşa că nu avură mult de suferit de pe urma uraganului. în schimb, curtea de păsări, aşezată pe platoul Grande-Vue, şi prin urmare expusă vînturilor de răsărit, suferi mari pagube. De două ori zbură acoperişul hulubăriei, iar gardul se strică şi el. Erau nevoiţi să refacă totul, mult mai solid, căci acum se dovedise că insula Lincoln era aşezată într-una din cele mai furtunoase regiuni ale Pacificului, fiind parcă centrul marilor cicloni, care o biciuiau ca pe o sfîrlează — numai că aici sfîrlează rămînea pe loc, iar biciul se învîrtea neîncetat.

În prima săptămînă a lunii august, vijelia se potoli treptat şi atmosfera, care părea pe veci osîndită la zbucium, se linişti, dar temperatura scăzu, gerul devenind foarte aspru. Termometrul coborî la minus opt grade Fahrenheit (- 22° centigrade).

În ziua de 3 august, pionierii făcură o excursie, pe care o plănuiau de cîtva timp, în sud-vestul insulei, spre mlaştinile Tadornelor. Ei erau atraşi de bogatul vînat acuatic, care sălăşluia acolo în timpul iernii. Se aflau pe acolo raţe sălbatice, becaţine, lişiţe, cufundări şi alte zburătoare, aşa că pionierii hotărîră să consacre o expediţie de o zi întreagă pentru a vîna din aceste păsări.

Nu numai Gédéon Spilett şi Harbert, ci şi Pencroff şi Nab luau parte la expediţie. Doar Cyrus Sniith nu merse cu ei, susţinînd că are de lucru. El rămase singur la Casa de Granit.

Ca să ajungă la mlaştină, vînătorii apucară pe drumul care ducea la portul Balonului, făgăduind să se întoarcă seara. Top şi Jup îi întovărăşeau. De cum trecură rîul Mercyv inginerul ridică podul şi se întoarse acasă, cu gîndul să pună în aplicare un proiect pentru care ţinea să fie singur.

Plănuia să viziteze cu de-amănuntul puţul interior, a cărui gură se deschidea în interiorul Casei de Granit şi care era în legătură cu marea, fiindcă pe aici treceau odinioară apele lacului.

De ce se învîrtea atît de des Top în jurul acestui puţ ? De ce lătra el atît de ciudat şi de ce părea atît de neliniştit ? De ce se arăta Jup la