cu totul, depărtând şi pe copiii săi de Stepancikovo. Toate invitaţiile şi rugăminţile unchiului nu avură nici I un efect: bătrânelul n-o făcea atât din mândrie, cât mai ales dintr-o susceptibilitate exagerată, care ajungea uneori până la absurd. II chinuia nespus gândul că un om sărac ca el va fi primit într-o casă înstărită din milă şi socotit plicticos şi supărător; refuza până şi ajutorul oferit de Nastenka şi nu primea decât strictul necesar. De la unchiul meu însă nu voia să primească nimic. Nastenka greşise când îmi spusese atunci, în parc, despre tatăl ei că acesta îl făcea pe bufonul de dragul ei. E drept că pe atunci dorea grozav s-o mărite pe Nastenka; dar îl făcea pe bufonul pur şi simplu dintr-o necesitate lăuntrică, pentru a scăpa de mânia acumulată în sufletul său. Nevoia de a ironiza şi de a plasa cuvinte usturătoare o avea în sânge. Când apărea, bunăoară, ca un linguşitor preaplecat şi dezgustător, dădea să se înţeleagă că o face numai de ochii lumii; şi cu cât mai înjositoare îi era linguşirea, cu atât mai usturătoare şi mai limpede apărea batjocura. Aşa îi era felul. Toţi copiii săi au fost plasaţi la cele mai bune şcoli din Moscova şi Petersburg, însă numai după ce Nastenka l-a convins că toată cheltuiala o suportă ea, din averea ei personală, în contul acelor treizeci de mii dăruite de Tatiana Ivanovna. De fapt, nici nu luaseră aceşti bani de la Tatiana Ivanovna; dar pentru ca să n-o amărască şi să n-o jignească, îi promiseseră că în momentul când vor avea mare nevoie de aceşti bani, vor apela la ajutorul ei. Exact aşa au şi procedat: s-au împrumutat de la dânsa, în două rânduri, cu sume destul de importante. Dar Tatiana Ivanovna a decedat cu vreo trei ani în urmă, aşa că, până la urmă, Nastia s-a văzut în posesia celor treizeci de mii. Moartea sărmanei Tatiana Ivanovna fusese neaşteptată. Toată familia se pregătea să meargă la balul dat de un moşier din vecinătate şi în momentul când, îmbrăcată în rochia ei de bal, şi-a pus pe cap o cunună fermecătoare de trandafiri albi, i s-a făcut rău, s-a lăsat într-un fotoliu şi şi-a dat sufletul. A fost înmormân-tată cu cununa ei de bal. Nastia era desperată. Tatiana Ivanovna fusese copilul râzgâiat al casei lor. Toată lumea a rămas surprinsă de testamentul ei, întocmit cu multă înţelepciune: afară de cele treizeci de mii lăsate Nastiei, tot restul de aproximativ trei sute mii în asignate îl lăsase pentru creşterea fetiţelor orfane şi pentru înzestrarea lor la terminarea şcolii. In acelaşi an când a murit Tatiana Ivanovna, s-a măritat şi domnişoara Perepeliţâna, care după moartea generălesei rămăsese în casa unchiului în speranţa „de a se aciui pe lângă Tatiana Ivanovna. Intre timp, funcţio-f narul-moşier, proprietar al sătucului Mişino, unde se petrecuse pe vremuri scena cu Obnoskin şi cu mămiţica lui din pricina Tatianei Ivanovna, rămăsese văduv. Funcţionarul acesta era un cârcotaş nemaipomenit şi avea şase copii de la prima lui soţie. Bănuind că domnişoara Perepeliţâna are bani, trimise peţitori s-o ceară. Aceasta acceptă numaidecât. Dar Perepeliţâna era săracă: n-avea decât vreo trei sute de ruble argint, dăruite de Nastenka pentru nuntă. Acum, cei doi soţi se ceartă de dimineaţă şi până seara. Ea îi trage de păr pe copiii Iui şi îi bate fără milă; iar soţul (cel puţin aşa se spune) umblă mereu cu faţa zgâriată şi înghite la tot pasul aluziile la poziţia ei socială superioară ca fiică de locotenent-colonel. A izbutit să-şi găsească un rost şi Mizincikov. Renunţase la timp şi cu multă înţelepciune la proiectele sale în legătură cu Tatiana Ivanovna şi s-a apucat să studieze câte puţin agricultura. Unchiul meu l-a recomandat unui conte bogat, proprietarul unei moşii cu vreo trei mii de suflete, situată ca la vreo optzeci verste de Stepancikovo; nu venea decât foarte rar la moşie. Observând la Mizincikov aptitudini de gospodar şi ţi-nând seama de recomandarea unchiului, contele îi oferi locul de administrator al domeniilor sale, alungându-l pe fostul administrator neamţ, care, dezminţind faimoasa cinste nemţească, îl jecmănea pe conte cu nemiluita. Şi într-adevăr, peste vreo cinci ani, domeniul era de nerecunoscut: ţăranii ajunseseră mai înstăriţi, fuseseră introduse culturi noi, socotite mai înainte cu neputinţă de realizat; veniturile moşiei se dublaseră —• într-un cuvânt, noul administrator s-a dovedit un om capabil şi priceput şi faima lui de bun gospodar s-a răspândit în toată gubernia. Mare a fost mirarea şi amărăciunea contelui, când Mizincikov, exact peste cinci

  par ani, cu toate rugăminţile contelui şi sporurile de salariu oferite, demisiona din serviciul său! Contele crezuse că a fost atras de careva dintre moşierii vecini, sau din vreo altă gubernie. Dar nu mai mică a fost surprinderea tuturor când, deodată, la vreo două luni după ce plecase de la conte, Ivan Ivanovici Mizincikov şi-a cumpărat o moşioară excelentă, cu o sută de suflete, la vreo patruzeci kilometri de domeniile contelui, achiziţionând-o de la un husar ruinat, fostul său prieten! Imediat după aceasta, a ipotecat cele o sută de suflete şi peste un an a mai cumpărat în apropiere altele şaizeci. Acum este un moşier cu o gospodărie excelentă. Toată lumea se miră: de unde a avut bani? Câte unii cjau din cap cu înţeles. Dar Ivan Ivanovici are cugetul curat şi se simte absolut în dreptul său. A adus-o de la Moscova pe soră-sa, care altădată îi dăruise ultimele trei ruble pentru' cizme, ca să plece la Stepancikovo; era o fată foarte drăguţă, deşi cam trecută de ani, blândă, atentă, instruită, însă foarte timidă. Stătuse tot timpul la Moscova ca domnişoară de companie a unei doamne bătrâne; acum îl adoră pe fratele său, ' îi conduce menajul, consideră voinţa lui drept lege; pe ea însăşi se socoate foarte fericită. Fratele nu o prea răsfaţă, ba chiar o şi umileşte; dar ea nu observă acest lucru. Cei din Stepancikovo au îndrăgit-o nespus şi se spune că domnul Bahceev s-ar fi îndrăgostit de ea. Ar vrea s-o ceară în căsătorie, dar se teme de un refuz. De