rănile lui sufleteşti să fie tămăduite. Sărmana Nastenka făcuse şi ea parte din categoria celor umiliţi, suferise mult şi nu putea să uite această împrejurare. Cam după o lună, Foma se potoli, devenind iar blând şi duios; în schimb, avu alte manifestări, cu totul surprinzătoare: cădea deodată într-un fel de catalepsie, care-i băga pe ceilalţi în toţi sperieţii. Aşa, de pildă, în timp ce nenorocitul vorbea sau chiar râdea, se oprea deodată şi încremenea exact în poziţia în care se afla în momentul izbucnirii accesului; dacă, râdea, de pildă, rămânea cu râsul pe faţă; dacă ţinea un obiect oarecare în mână, să zicem, o furculiţă, rămânea cu mâna suspendată în aer. După aceea, bineînţeles, mâna se lăsa în jos, dar Foma Fomici nu mai simţea şi nici nu ţinea minte cum s-au petrecut toate astea. Privea în gol, clipea din ochi chiar, dar nu mai scotea nici un cuvânt, nu auzea nimic şi nu înţelegea nimic. Starea aceasta ţinea câteodată un ceas întreg. Bineînţeles, toţi ai casei, îngroziţi, aproape că nu mai respirau, umblau în vârful picioarelor, plângeau. În cele din urmă, Foma îşi revenea, dar se simţea complet sleit de puteri şi susţinea că în tot timpul acesta nu auzise nimic şi nu văzuse nimic. Ca să vezi până unde putea să ajungă la om dorinţa aceasta de a poza, de a se fandosi, încât să suporte ore întregi de chin impus voit şi numai pentru faptul de a putea spune pe urmă: „Priviţi-mă, vă sunt superior până şi în simţire!” Într-o bună zi, unchiul meu se pomeni nu ştiu de ce ocărit groaznic şi la urmă blestemat în lege „pentru neîncetate jigniri şi lipsă totală de respect”, după care Foma se mută subit la domnul Bahceev. Ste-pan Alexeevici, care după nunta unchiului se mai certase de multe ori ou Foma Fomici, isprăvind totuşi de fiecare dată prin a-i cere iertare, de data aceasta îmbrăţişa cu toată ardoarea cauza lui Foma: îl întâmpină cu entuziasm, îl ospăta din belşug şi hotărî pe loc că Foma trebuie să rupă definitiv şi formal orice relaţii cu unchiul, ba să înainteze şi o jalbă împotriva lui. Aveau ei cu unchiul undeva o fâşie de pământ în litigiu, asupra căreia, de altfel, nu avuseseră niciodată vreo discuţie, pentru că unchiul nu formulase nici un fel de pretenţii. Fără a sta mult pe gânduri, domnul Bahceev porunci să i se pregătească trăsura, se repezi în oraş şi înainta o jalbă prin care cerea tribunalului să i se recunoască formal dreptul de proprietate asupra pământului în cauză, cu despăgubiri şi cheltuieli, şi, în felul acesta, să fie pedepsite samavolniciile şi lăcomia unchiului. Intre timp, Foma, plictisin- du-se chiar de-a doua zi la domnul Bahceev, îl ierta pe unchiul venit cu pocăinţa şi se întoarse la Stepancikovo. Mânia domnului Bahceev, care, la sosirea din oraş, nu-l mai găsi pe Foma, a fost cumplită; ceea ce nu l-a împiedicat, însă, ca peste vreo trei zile să se prezinte pocăit la Stepancikovo, rugându-l pe unchiul, cu lacrimi în ochi, să-l ierte şi retrăgându-şi plângerea. În aceeaşi zi, unchiul îl împacă cu Foma Fomici şi Stepan Alexeevici începu iarăşi să se ţină după Foma ca un căţeluş, adăugind la fiecare sentinţă a acestuia aprecierea sa entuziastă: „Eşti un om deştept, Foma 1 Eşti un savant, Foma!”

  Foma Fomici doarme acum somnul cel de veci alături de mormântul generălesei, într-un cavou scump, de marmură albă, cu numeroase inscripţii care-l proslăvesc şi-l deplâng. Uneori, după plimbare, Egor Ilici şi Nastenka se abat pe acolo, ca să se închine deasupra lespezii sub care zac rămăşiţele pământeşti ale lui Foma. Nici astăzi ei nu pot să vorbească despre el fără emoţie: îşi aduc aminte de orice cuvânt al său, de mâncărurile lui preferate şi de tot ce-i plăcuse cu deosebire. Lucrurile din camera lui sunt păstrate ca nişte relicve. Simţindu-se acum cu totul orfani, unchiul şi Nastia s-au ataşat şi mai mult unul de altul. Dumnezeu nu le-a dat nici un copil, lucru care îi întristează mult; dar nu îndrăznesc să cârtească. Saşenka s-a măritat demult cu un tânăr admirabil. Iliuşa învaţă la Moscova. In felul acesta, unchiul şi Nastia stau singuri şi nu se mai satură unul de altul. Grija unuia faţă de celălalt a ajuns de-a dreptul bolnăvicioasă. Nastia se roagă neîncetat. Dacă vreunul din ei ar muri, cred că celălalt n-ar putea supravieţui nici o săptămână. Dar să le dea Dumnezeu zile cât mai multe! Îşi primesc musafirii cu multă căldură şi sunt gata să-şi împartă bunurile cu toţi nenorociţii. Nastenka citeşte cu multă pasiune din vieţile sfinţilor şi spune cu durere în suflet că prea puţine fapte bune se fac pe lumea asta şi că ar trebui să-şi împartă toată averea celor suferinzi şi să trăiască fericiţi în sărăcie. Dacă nu era grija viitorului lui Iliuşa şi al Saşenkăi, unchiul de mult ar fi procedat aşa, pentru că absolut în toate este totdeauna de părerea nevestei sale. Praskovia Ilinişna stă la ei şi caută să le fie de folos, ceea ce-i face o nespusă plăcere; ea conduce toată gospodăria. Domnul Bahceev a cerut-o în căsătorie curând după nunta unchiului, dar ea l-a refuzat categoric. Toată lumea a dedus din asta că ea vrea să se retragă într-o mânăstire, dar nici asta nu s-a întâmplat. Firea Praskoviei Ilinişna are o trăsătură ciudată: personalitatea ei dispare cu totul în faţa celor pe care îi îndrăgeşte; are o capacitate deosebită de a nu se face simţită şi totuşi să fie numai ochi şi urechi la vrerile lor; de a se supune tuturor capriciilor, oricât de ciudate ar fi, de a-i îngriji şi de a-i servi. Acum, după moartea mamei sale, generăleasa, socoate de datoria ei cea mai sfântă să nu se despartă de fratele său şi să-i satisfacă Nastenkăi toate dorinţele. Bătrânul Ejevikin mai e încă în viaţă şi în ultimul timp vine tot mai des la fiica sa. La început îl exasperase pur şi simplu pe unchiul meu prin încăpăţânarea lui de a nu lega relaţii mai strânse; se depărtase