— Când l-am întâlnit, dragul meu, i-am dat cu împrumut la staţia de poştă: nu-i ajungeau banii. Ii va expedia el, bineînţeles, cu prima poşt'ă… Ah, Dumnezeule, ce rău îmi pare! Cum crezi, Serioja, n-ar fi bine să trimit pe cineva să-l aducă înapoi?

  — Nu, unchiule, nu cred că e cazul.

  — Ai dreptate, Serioja. Sunt de aceeaşi părere. Să vezi, dragul meu, fără să fiu filosof, socot că orice om are mai multe trăsături bune decât pare la prima vedere. Aşa e şi cu Korovkin: n-a putut să suporte ruşinea… Dar, să mergem la Foma! Am zăi bovit cam mult; nu cumva să se simtă jignit, socotind că nu-i dăm destulă atenţie sau că suntem nişte ingraţi… Să mergem dar! Ah, Korovkin, Korovkin!

  Romanul se sfârşeşte aici. Cei doi îndrăgostiţi au rămas uniţi, iar geniul binelui, în persoana lui Foma Fomici, s-a instaurat incontestabil în acea casă. Aici s-ar putea face, desigur, numeroase comentarii de rigoare; de fapt, însă, orice fel de lămuriri ar fi acum cu totul de prisos. Aceasta este, cel puţin, părerea mea. In locul comentariilor, voi spune doar câteva cuvinte despre soarta tuturor eroilor istorisirii mele: fără aceasta, după cum se ştie, nu se încheie nici un roman; ba se impune chiar, conform unor reguli consacrate.

  Cam peste vreo şase săptămâni a avut loc nunta celor doi îndrăgostiţi, pe care., îi fericiseră” binefăcătorii lor. Totul s-a petrecut într-o atmosferă intimă, de familie, fără prea multă ceremonie şi fără invitaţi de prisos. Eu am fost cavalerul de onoare al Nastenkăi, Mizincikov – al unchiului. Fuseseră poftiţi, de altfel şi câţiva oaspeţi. Dar personajul de frunte, cel mai important, era, bineînţeles, Foma Fomici. Toată lumea îl copleşea cu fel de fel de atenţii; era pur şi simplu purtat pe braţe. S-a în-tâmplat, totuşi, nu ştiu prin ce împrejurare nefericită, că nu i se oferise şi lui o cupă de şampanie, când bea toată lumea. Ei bine, a fost o adevărată catastrofă, căci Foma izbucni în reproşuri, văicărindu-se şi ţipând ca un firoscos, apoi fugi în camera lui, se încuie, continuând să strige de-acolo că este desconsiderat, dispreţuit, că acum au intrat în familie „oameni noi” şi el nu mai este luat în seamă, ca o zdreanţă bună de aruncat. Unchiul era în culmea desperării; Nastenka plângea; generăleasa, ca de obicei, fu cuprinsă de un tremur convulsiv, gata, gata să leşine… Ospăţul de nuntă semăna acum mai mult cu o înmormântare. Şi aşa, timp de şapte ani încheiaţi, bietul meu unchi şi sărmana Nastenka avură parte de o asemenea convieţuire cu binefăcătorul lor, Foma Fomici. Până în clipa morţii (Foma Fomici a murit anul trecut), el era tot mai acru, mai sucit, mai mofturos, se supăra mereu, se oţăra şi spunea vorbe de ocară tuturor; dar veneraţia celor pe care „îi fericise” nu numai că nu scădea, ci, dimpotrivă, creştea din zi în zi, proporţional cu capriciile lui. Egor Ilici şi Nastenka se simţeau atât de fericiţi împreună, încât tremurau pentru această fericire, socotind că Dumnezeu a fost prea darnic cu ei; că, de fapt, nu merită acest har dumnezeiesc şi erau convinşi că le este sortit să-şi răscumpere fericirea prin chinuri şi amărăciuni. Bineînţeles, în casa aceasta supusă şi smerită, Foma Fomici putea face orice îi trăsnea prin cap. Şi câte n-a făcut în cursul celor şapte ani! Nimeni nu şi-ar putea închipui până la ce fantezii năstruşnice ajungea omul acesta cu sufletul îmbuibat de trândăvie, cât de nesăbuit era în născocirea celor mai rafinate şi absurde capricii de ordin moral. La vreo trei ani după nunta unchiului, a murit bunica. Rămas orfan, Foma se lăsă pradă desperării. Chiar şi acum în casa unchiului se povesteşte cu groază despre starea lui de atunci. Când a venit momentul coborârii sicriului în mormânt, el se smulgea ca să sară în groapă, strigând să-l îngroape şi pe el împreună cu decedata. O lună întreagă nu i s-a dat nici cuţit, nici furculiţă, iar o dată patru oameni i-au deschis gura cu forţa ca să scoată un ac pe care voia să-l înghită. Careva dintre cei de faţă la această luptă remarcase că Foma Fomici ar fi avut de o mie de ori prilejul să înghită acul în timpul luptei, dar n-o făcuse. Această presupunere a fost respinsă cu indignare de toţi şi autorul ei demascat pe loc ca un om lipsit de inimă şi necuviincios. Numai Nastenka a rămas tot timpul tăcută, schiţând un zâmbet uşor; unchiul o privea cu oarecare nelinişte. In general, trebuie spus că Foma, cu toate că îşi făcea de cap cu mofturile lui la fel ca şi înainte în casa unchiului, nu-şi mai permitea să ţină lecţii de morală şi să debiteze tot felul de observaţii insolente faţă de unchiul, ca altădată. Se plân-gea, reproşa, dojenea, dar nu mai sâcâia şi nici nu mai ocăra ca înainte; scene ca aceea cu „excelenţavoastră” nu s-au mai repetat şi cred că numai datorită Nastenkăi. Pe nesimţite, ea l-a făcut pe Foma să mai cedeze ici-colo şi să se mai supună câte-odată. Nu voia să-şi vadă soţul umilit şi, într-adevăr, şi-a atins scopul. Foma şi-a dat seama că ea l-a înţeles aproape bine de tot. Zic aproape, pentru că Nastenka îl râzgâia, la rându-i, ba uneori îi cânta şi în strună soţului ei, când acesta se apuca să aducă laude entuziaste înţeleptului său prieten. Nastenka voia ca soţul ei să fie respectat întru totul de către cei din jur şi de aceea căuta de fiecare dată să justifice cu glas tare şi ataşamentul lui faţă de Foma Fomici. Sunt însă convins că Nastenka, inimioară de aur, a uitat toate jignirile de altădată: i-a iertat lui Foma totul, din clipa în care el a adus o contribuţie atât de hotărâtoare la unirea ei cu unchiul şi, afară de aceasta, mi se pare că a îmbrăţişat în mod serios, din toată inima, ideea unchiului că faţă de un „nefericit” şi fost bufon nu poţi avea cine ştie ce pretenţii, ci dimpotrivă, trebuie făcut totul ca