Ce splendidă este natura! Ce peisaj! Ce copac frumos! Priveşte: nu-l poţi cuprinde cu braţele! Câtă sevă, ce frunze superbe! Ce soare strălucitor! Cum s^a înviorat şi s-a înveselit toată firea după furtună!… Când te gândeşti că şi copacii înţeleg câte ceva, simt şi se bucură de viaţă… S-ar putea să nu fie aşa – ai? Cum crezi?

  — E foarte posibil, unchiule, ca în felul lor să înţeleagă, desigur…

  — In felul lor, bineînţeles… O, minunat, minunat creator!… Tu, Serioja, cred că îţi aduci aminte foarte bine de parcul acesta, prin care alergai şi te, jucai când erai mic! Te ţin foarte bine minte cum erai pe atunci, adăugă el uitându-se la mine cu nespusă dragoste şi fericire. Numai la eleşteu nu te lăsam să te duci singur. Dar ţii minte cum o dată, pe înserat, răposata Katia te-a chemat şi a început să te dezmierde… Alergaseşi până atunci prin parc şi erai cu obrajii îmbujoraţi; aveai un păr blond – blond cârlionţat… Ea se juca mult cu cârlionţii tăi şi deodată o aud că-mi spune: „Ce bine ai făcut că l-ai luat pe bietul orfan la noi 1” Ţii minte, ori nu?

  — Foarte vag, unchiule.

  — Era spre seară, soarele vă învăluia pe amândoi în razele lui aurii, iar eu şedeam într-un colţ, îmi fumam pipa şi vă priveam… Eu, Serioja, mă duc în fiecare lună la mormântul ei, în oraş, adăugă el cu glas scăzut, în care am simţit un tremur şi lacrimi stăpânite. I-am spus şi Nastiei şi ea mi-a răspuns că pe viitor vom merge acolo împreună…

  Unchiu-meu tăcu, încercând să-şi stăpânească tulburarea. In clipa aceea veni lângă noi Vidopleasov.

  — Vidopleasov! Strigă unchiul tresărind. Te-a trimis Foma Fomici?

  — Ba nu, am venit mai mult în chestiunea mea.

  — Aha, foarte bine! Aflăm acum şi ce face Korovkin. Am vrut să mă interesez şi mai adineauri… L-am pus, Serioja, să aibă grijă de Korovkin. Ei, ce este, Vidopleasov?

  S80

  — Îndrăznesc să vă raportez, zise Vidopleasov, că ieri aţi binevoit a vă aminti de cererea mea şi mi-aţi făgăduit înalta dumneavoastră ocrotire împotriva jignirilor ce mi se aduc în fiecare zi.

  — Iar e vorba despre numele tău? Strigă unchiul speriat. • —• Ce să fac? Jigniri zilnice…

  — Ah, Vidopleasov, Vidopleasov! Ce să mă fac eu cu tine? Se necăji unchiul. Despre ce fel de jigniri vorbeşti tu? În felul acesta rişti să înnebuneşti şi să-ţi închei zilele la balamuc!

  — Mi se pare că eu… cu mintea mea… Începu Vidopleasov.

  — Păi tocmai despre asta îţi vorbeam şi eu, îl întrerupse unchiu-meu, ţi-am spus-o spre binele tău. Ce fel de jigniri ţi s-au adus? Pun rămăşag că-s nişte prostii.

  — Nu mă lasă în pace.

  — Dar cine nu te lasă în pace?

  — Toţi şi mai ales Matriona! Din pricina ei, viaţa mea a ajuns un chin. Cine nu ştie că toţi oamenii mai răsăriţi, care m-au cunoscut din copilărie, spuneau că semăn leit cu un străin şi mai cu seamă la chip. Şi ce credeţi, domnule? Din pricina asta nu mă lasă în pace. Cum dau să trec pe lângă ei, strigă cu toţii în urma mea cuvinte de ocară; până şi plozii pe care ar trebui să-i înveţe cineva minte ou nuiaua, până şi ei strigă… Uite şi acum, când veneam încoace, au strigat şi acum… Nu mai pot! Vă rog să mă ocrotiţi, domnule, cu puterea dumneavoastră!

  — Ah, Vidopleasov!… Şi ce anume ţi-au strigat acum? Cine ştie ce nerozie, pe care nici nu merită s-o bagi în seamă!

  — O vorbă cam necuviincioasă, mi-e şi ruşine să spun.

  — Ce anume?

  — Mi-e scârbă s-o rostesc.

  — Ei, hai, spune-o! ' -

  — Grişka olandezu a mâncat orezu!

  — Ei, bată-te să te bată! Şi eu am crezut cine ştie ce! Scuipă şi vezi-ţi de treabă.

  — Am scuipat, dar ei strigă şi mai tare.

  — Ascultă, unchiule, am intervenit eu. Omul se plânge că n-are de loc pace aici din această cauză. Trimite-l pentru un timp la Moscova, la caligraful acela. După cum spuneai, a stat la un caligraf.

  — Ehei, drăguţule şi caligraful a terminat-o cam tragic!

  — Cum?

  — Dumnealui, răspunse Vidopleasov, a avut nefericirea să-şi însuşească bunul altuia, pentru care, cu tot talentul dumnealui, a fost băgat la răcoare şi acolo a pierit definitiv.

  — Bine, bine, Vidopleasov; linişteşte-te acum. O să văd eu ce-i de făcut; mai chibzuiesc şi aranjez totul, îţi făgăduiesc! Ce face Korovkin? Doarme?

  — Nu, chiar acum au binevoit să plece. De aia veneam ca să raportez.

  — Cum aşa: a plecat? Ce vorbeşti? Şi de ce l-ai lăsat? Strigă unchiul.

  — Din bunătatea inimii mele; mi-a fost milă să-l privesc. De cum s-a trezit, şi-a adus aminte de cele întâmplate şi a început să-şi dea cu pumnii în cap, zbierând cât îl ţinea gura…

  — Cât îl ţinea gura…!

  — Sau, ca să mă exprim mai delicat, mai cuviincios: urla în toate felurile. Striga: cum adică s-ar mai putea prezenta dumnealui în faţa sexului frumos? Apoi adăuga: „Nu sunt demn de specia umană”. Şi tot aşa vorbea tare jalnic, numai în cuvinte alese.

  — Un om delicat, ce mai vorbă! Ţi-am spus doar, Serghei… Şi de ce l-ai lăsat să plece, Vidopleasov, când te-am pus anume să-l păzeşti! Of, Doamne, Dumnezeule!

  — Mai mult din pricina inimii prea simţitoare. M-a rugat să nu vă spun. Vizitiul dumnealui, după ce a hrănit bine caii i-a înhămat. Iar pentru suma pe care a primit-o acum trei zile, mi-a dat poruncă să vă mulţumesc cu tot respectul şi să vă spun că va trimite datoria cu prima poştă.

  — Despre ce sumă e vorba, unchiule?

  — Dumnealui spunea despre douăzeci şi cinci de ruble de argint, m-a lămurit Vidopleasov.