N-ai de ce să-i cruţi, toţi sunt nişte saltimbanci, meşteri să ţopăie şi să se învârtă într-un picior! Nişte panglicari! Uite, mai deunăzi, unul a vrut să înfiinţeze o bursă. Dar ce va să zică o bursă? Dracu ştie, ce-o fi însemnând! Pun rămăşag că nu este decât o nouă mârşăvie. Iar un altul, tot nu demult, într-o societate selectă, scria tot felul de înflorituri şi tot cerea rom 1 Mă rog, de ce să nu bea omul? Bea cât bei, dar mai şi opreşte-te, nene! Pe urmă, mă rog, n-ai decât să mai bei, pe

  — Dostoievski – Opere, voi. Ii urmă… Nici o cruţare! Toţi sunt nişte escroci! Numai tu, Foma, eşti un savant!

  Bahceev, dacă apuca să se ataşeze de cineva, apoi o făcea cu tot devotamentul, necondiţionat şi fără rezerve.

  L-am găsit pe unchiul meu în parc, pe malul eleşteului, în locul cel mai retras. Zărindu-mă, Nastenka dădu să se ascundă între tufe, ca o vinovată. Unchiul veni în întâmpinarea mea, cu faţa radioasă; avea în ochi lacrimi de-fericire. M-a prins de mâini şi mi le-a strâns tare.

  — Dragul meu, nici până acum nu-mi vine a crede în fericirea care mă copleşeşte… La fel şi Nastenka. Ne minunăm şi aducem laude Celui de sus. In momentul când te-ai apropiat, ea tocmai plângea. Ştii, încă n-am reuşit să-mi revin şi mă simt complet zăpăcit: şi cred şi nu cred! De unde-mi pică atâta fericire? Pentru ce? Ce am săvâţşit? Cu ce am meritat-o?

  — Dacă există cineva care s-o fi meritat, unchiule, acela eşti dumneata, i-am spus eu cu înflăcărare. Încă n-am văzut un om mai cinstit, mai bun şi cu sufletul mai curat şi mai frumos ca dumneata…

  — Nu, Serioja, nu! E prea mult! A zis el cu un fel de părere de rău în glas. Tocmai aci e răul, că suntem buni (vorbesc despre mine, bineînţeles) când ne este nouă bine; iar când dăm de rău, nici să nu te apropii de alde noi! Tocmai despre asta vorbeam acum cu Nastia. Oricât de strălucitor mi se înfăţişa Foma, dar te rog să mă crezi că nici în ultimul moment nu prea aveam încredere în el, deşi căutam să mă conving de perfecţiunea lui; nici măcar ieri n-am crezut în el, când a refuzat un asemenea dar bănesc oferit de mine! O spun spre ruşinea mea! Mi se strânge inima la amintirea celor întâmplate între noi ieri! Dar n-am mai putut să mă stăpânesc. Când a vorbit despre Nastia, am simţit ca o împunsătură în inimă. N-am înţeles şi m-am năpustit ca un tigru…

  — N-ai ce să regreţi, unchiule: era şi foarte firesc. Unchiul mă opri dând din mâini.

  — Nu, nu, dragul meu, să nu spui vorba asta! Numai firea mea nenorocită e de vină, pentru că sunt un om ursuz şi egoist, un senzual şi mă las pradă pasiunilor mele. Tocmai asta mi-o spune şi Foma. (Ce puteam răspunde în cazul acesta?) Nici nu ştii, Serioja, continuă el tulburat, de câte ori am fost pornit, neîndurător, nedrept, orgolios şi nu numai faţă de Foma! Uite, abia acum mi-au venit toate acestea în minte şi, te rog să mă crezi, ma simt ruşinat că până acum n-am săvârşit nimic de seamă, ca să merit această fericire. Şi Nastia a spus-o chiar acum, în acelaşi sens, deşi, zău, nu ştiu ce păcate ar putea să aibă ea, pentru că e un înger, nu om! Mi-a spus că avem o datorie mare faţă de Dumnezeu, că trebuie să ne străduim de aci încolo să fim mai buni şi mai generoşi… Dacă ai fi auzit ce frumos, cu câtă înflăcărare le-a spus toate astea! Doamne, ce fiinţă minunată! Unchiul se opri, copleşit de emoţie. Apoi continuă:

  — Am hotărât, dragul meu, să avem o grijă deosebită de Foma, de mămiţica şi de Tatiana Ivanovna. Dar ce zici de Tatiana Ivanovna? Ce fiinţă adorabilă şi ce suflet ales! O, cât de vinovat sunt faţă de toţi! Şi faţă de tine mă simt vinovat… Dar dacă cineva ar îndrăzni acum s-o jignească pe Tatiana Ivanovna, o! Atunci… Dar ce să mai vorbim!… Şi pentru Mizincikov ar trebui să facem ceva.

  — Da, unchiule şi eu mi-am schimbat acum părerea despre Tatiana Ivanovna. Merită multă, multă stimă şi toată înţelegerea şi compasiunea.

  — Fireşte, fireşte! Reluă cu înflăcărare unchiul, merită toată stima! Să-l luăm, de pildă, pe Korovkin; cred că îţi vine să râzi de el, adăugă unchiul privindu-mă sfios drept în ochi; de altfel, am râs de el cu toţii. Şi când te gândeşti că a fost de fapt o greşeală de neiertat… Căci poate că e un om admirabil, un om bun, dar soarta… Nenorocirile… Nu-ţi vine să crezi, poate, dar o fi şi adevărat.

  — Dar de ce n-aş crede, unchiule?

  Şi am început, la rându-mi, să-i demonstrez cu multă înflăcărare, că până şi fiinţa cea mai decăzută păstrează, poate, anumite sentimente umane superioare; că sufletul omului este de o adâncime neexplorabilă; că cei decăzuţi nu trebuie dispreţuiţi, ci, dimpotrivă, trebuie ajutaţi să se ridice; că nu este exclus ca etalonul acceptat în general pentru aprecierea a ceea ce este bine şi moral etc. Etc.

  — Într-un cuvânt, m-am înflăcărat într-atâta, încât i-am povestit unchiului chiar şi despre şcoala naturală; în încheiere i-am recitat şi versurile:

  Când din bezna rătăcirii… 29

  Unchiul fu cuprins de un extaz de nedescris.

  — Dragul meu, dragul meu! Rosti el înduioşat. Tu mă înţelegi atât de bine şi ai relatat acum tot ce aş fi vrut să-ţi spun mult mai bine decât aş fi făcut-o eu. Da, da, aşa este! Doamne! De ce o fi omul atât de rău? De ce sunt eu însumi atât de rău uneori, când viaţa e atât de frumoasă şi când e atât de frumos să fii bun? Acelaşi lucru mi-a spus şi Nastia adineauri… Priveşte, ce loc minunat e aici, adăugă el rotindu-şi privirea în juru-i.