Numai Nastenka nu râdea. Se uita la logodnicul ei cu ochii plini de dragoste, voind parcă să spună: „Ce om minunat şi bun eşti, ce suflet delicat şi nobil şi cât de mult te iubesc!”

 VI

 ÎNCHEIERE.

  Triumful lui Foma era deplin şi definitiv. Într-adevăr, fără amestecul lui, nimic n-ar fi fost dus la bun sfârşit, iar faptul împlinit înlătura orice îndoieli sau obiecţiuni. Recunoştinţa perechii fericite era nemărginită. Unchiul meu şi cu Nastenka au protestat aproape îngroziţi atunci când încercasem să fac o cât de uşoară aluzie la modul în care a fost obţinut consimţământul lui Foma pentru căsătoria lor. Saşenka striga: „E bun, e bun Foma Fomici; am să-i brodez o pernă cu fire de lână toarsă!” ba mi-a şi reproşat o anumită asprime sufletească. Iar noul convertit, Stepan Alexeici, ar fi sărit, desigur, să mă sugrume, dacă aş fi încercat, în prezenţa lui, să spun ceva nefavorabil despre Foma Fomici. Umbla acum după Foma ca un căţeluş după stăpânul său, îl privea cu veneraţie

 Şi la orice cuvânt al acestuia adăuga: „Foma, eşti omul cel mai cumsecade din lume! Eşti un savant, Foma!” Cât despre Ejevikin – acesta era entuziasmat la culme. Bătrânul observase de mult că Nastenka sucise capul lui Egor Ilici şi de atunci şi treaz şi în somn, nu visa decât să-şi mărite fata după el. Tărăgănase această afacere în situaţia încordată ce s-a creat, până la ultima limită a posibilului şi nu a renunţat la visul său decât atunci când deveni limpede că nu se mai putea să nu renunţe. Foma Fomici răsturnase complet situaţia intervenită. Bineînţeles, bătrânul, cu tot entuziasmul său, îşi dădea seama de adevăratele motive care-l determinaseră pe Foma să procedeze astfel. Într-un cuvânt, era limpede că Foma Fomici se întronase în această casă pentru totdeauna şi că, de aci încolo, tirania sa nu va mai avea sfârşit. Se ştie că până şi cei mai dezgustători, cei mai ţâfnoşi şi mofturoşi oameni se potolesc un timp când dorinţele lor şair| satisfăcute. Foma Fomici, dimpotrivă, părea că se prosteşte şi mai mult cu fiecare succes, devenind de o obrăznicie nătângă. Înainte de prânz, complet primenit, el se aşeză în fotoliu, îl chemă pe unchiu-meu şi, în prezenţa întregii familii, se apucă să-i ţină o nouă predică exasperantă.

  — Colonele! Începu el. Acum dumneata contractezi o căsătorie legitimă. Iţi dai seama de îndatoririle şi obligaţiile pe care…

  Şi aşa mai departe. Imaginaţi-vă zece pagini de formatul publicaţiei Journal des Debats umplute cu literă măruntă şi pline de tot felul de inepţii şi aberaţii, în care nu există nimic despre îndatoriri şi obligaţii, ci exclusiv nişte laude neruşinate aduse înţelepciunii, blândeţii, mărinimiei, bărbăţiei şi neprecupeţirii lui Foma Fomici însuşi. Toată lumea nu mai putea de foame; toţi aşteptau cu nerăbdare să înceapă prânzul; nimeni nu îndrăznea totuşi să spună ceva ori să-l contrazică, ascultând cu veneraţie întreaga lui polologhie până la capăt; chiar şi Bahceev, deşi ros de o poftă ne-stăpânită, a rămas neclintit pe scaun, atent, într-o atitudine plină de respect. Satisfăcut de propria-i oratorie, Foma Fomici se înveseli în sfârşit, ba şi binevoi chiar să se ameţească cu băuturi, rostind cele mai năstruşnice toasturi. Se lansă în tot felul de spirite şi glume, bineînţeles pe seama logodnicilor. Toată lumea râdea în hohote şi-l aplauda. Unele din glumele sale erau însă atât de nesărate şi pline de ambiguităţi, încât până şi Bahceev se simţi jenat. La urmă, Nastenka sări de la locul său şi fugi de la masă. Faptul avu darul să-l aducă pe Foma Fomici într-un adevărat extaz; găsi însă imediat suficientă prezenţă de spirit ca să descrie în cuvinte puţine dar impresionante, virtuţile Nastenkăi şi, la urmă, rosti un toast în sănătatea celei absente. Unchiul, jenat şi el pentru moment şi chinuit de situaţia în care a fost pusă logodnica sa, era gata acum să-l îmbrăţişeze pe Foma Fomici. In general, logodnicii se arătau foarte sfielnici unul faţă de celălalt şi păreau că se ruşinează de fericirea lor. Am observat că, din clipa binecuvântării, ei n-au schimbat nici un cuvânt, ba evitau chiar să se privească. Când toată lumea se ridică de la masă, unchiul dispăru pe neaşteptate. Căutându-l, am ajuns pe terasă. Tolănit într-un fotoliu, în faţa unei ceşti de cafea, Foma perora, vizibil animat de băutură. In jurul lui nu erau decât Ejevikin, Bahceev şi Mizincikov. M-âm oprit să-l ascult.

  — De ce, striga Foma, de ce sunt gata să mă las chiar şi ars de viu pentru convingerile mele? Şi de ce niciunul dintre voi nu este în stare să meargă pe rug? De ce, vă întreb, de ce?

  — Păi, ar fi cam de prisos, Foma Fomici, chiar pe rug 1 glumea Ejevikin. Ce rost ar avea? In primul rând, ar fi chinuitor dedureros; în al doilea, dacă te arde – ce rămâne?

  — Ce rămâne? O cenuşă sublimă rămâne. Dar tu nu poţi să mă înţelegi, nu eşti în stare să mă preţuieşti la adevărata mea valoare! Pentru alde voi nu există oameni celebri decât poate unii ca Cezar sau Alexandru Machedon 1 Şi ce merite au cezarii tăi? Pe cine au făcut ei fericit? Ce mare lucru a săvârşit faimosul tău Alexandru Machedon? Că a cucerit tot globul? Păi, pune-mi la dispoziţie o falangă ca a lui şi să vezi cum îl cuceresc şi eu, după cum l-ai cuceri şi tu, după cum l-ar cuceri şi el… In schimb, a ucis pe Clitus cel plin de virtute, pe când eu n-am ucis pe Clitus cel plin de virtute… Un puşti! Un şnapan! Merita să fie bătut cu varga şi nicidecum preamărit în paginile istoriei universale… La fel şi Cezar!

  — Iartă-l măcar pe Cezar, Foma Fomici!

  — Nu pot să-l iert pe dobitocul acela! Striga Foma.

  — Şi să nu-l cruţi! Îl susţinu cu foc Stepan Alexeevici, cam ameţit şi el de băutură.