socotit, fireşte, extraordinar de impresionant. Să arăţi atâta grijă şi într-o asemenea clipă şi faţă de cine? Faţă de Falalei! Unchiul se repezi să execute porunca primită. Imediat – Dumnezeu ştie prin ce minune – în mâinile Praskoviei Ilinişna apăru o zaharniţă de argint. Unchiul scoase cu mâna tremurătoare două bucăţi, pe urmă apucă trei, apoi le scăpă iar în zaharniţă, şi, văzând că nu este în stare să facă nimic de emoţie, strigă:

  — Lâai! Pentru o zi cum e cea de astăzi! Ţine, Falalei I şi răsturnă în faldul cămăşii acestuia tot conţinutul zaharniţei. Pentru sinceritatea ta! Adăugă el povăţuitor.

  — Domnul Korovkin, anunţă deodată Vidopleasov apărând în pragul uşii.

  Se produse o mică zăpăceală. Vizita lui Korovkin, evident, nu era tocmai binevenită. Cu toţii se uitară întrebător la unchiul meu.

  — Korovkin 1 strigă el cam încurcat. Sunt bucuros, fireşte… Adăugă el uitându-se sfios la Foma, dar nu ştiu, zău, să-l poftesc chiar acum – într-o clipă ca asta? Ce zici, Foma?

  — Nu face nimic, nu face nimic! Rosti, binevoitor, Foma. Pof-teşte-l şi pe Korovkin; să participe şi el la bucuria tuturor. Într-un cuvânt, Foma Fomici era într-o dispoziţie serafică.

  — Respectuos îmi permit a vă raporta, zise Vidopleasov, că domnul Korovkin binevoieşte să se afle într-o stare nu tocmai potrivită.

  — Cum, într-o stare nu tocmai potrivită? Ce vorbă-i asta? Strigă unchiul.

  — Chiar aşa, să trăiţi: nu tocmai treaz…

  Dar înainte ca unchiul să fi apucat să deschidă gura, să roşească, să se sperie şi să se ruşineze în ultimul hal, misterul se lămuri de la sine. În uşă apăru domnul Korovkin în persoană, îl dădu la o parte pe Vidopleasov şi se înfăţişă privirilor asistenţei uimite. Era un domn de statură mijlocie, destul de corpolent, de vreo patruzeci de ani, cu părul negricios şi puţin înspicat, tuns nemţeşte, cu faţa rotundă, roşie, cu ochii mici, injectaţi, cu o cravată cam neobişnuită, prinsă după ceafă cu o cataramă, îmbrăcat cu un frac extrem de uzat, plin de fulgi şi fire de fân şi cu o crăpătură vizibilă la subţioară, cu nişte pantaloni de croială impossible, cu o şapcă cu cozoroc uzată în ultimul grad, pe care acum o avânta cu mâna dreaptă, într-un gest larg de salut. Domnul acesta era beat turtă. Păşind până-n mijlocul încăperii, se opri, legănân-du-se şi bălăbănindu-şi capul şi rămase astfel, parcă într-o adâncă îngândurare; apoi schiţă un zâmbet larg.

  — Scuzaţi, domnilor, bâigui el, sunt cam… (aci, se lovi cu unghia unui deget pe guler) sunt cam… Afumat 1

  Generăleasa luă imediat o atitudine de demnitate jignită. Foma, aşezat în fotoliu, îl măsura pe excentricul musafir cu o privire ironică. Bahceev se uita la el nedumerit şi cu oarecare compasiune. Dar jena unchiului era de nedescris; suferea sincer pentru Korovkin.

  — Korovkin! Începu ei, ascultă!;

  — Atande*, îl întrerupse Korovkin, mă recomand: un copil al naturii… Dai ce-mi văd ochii? Sunt doamne aici!… Şi de ce nu m-ai prevenit, mizerabile, că ai în casă o societate de doamne? Adăugă el uitându-se la unchiul meu cu un zâmbet şmecher. Dar nu-i nimic! Nu-ţi fie teamă!; Ne prezentăm şi sexului frumos… Încântătoare doamne! Începu e! Răsucindu-şi cu greu limba şi poticnindu-se la fiecare cuvânt. Aveţi în faţa dumneavoastră un biet nenorocit, care… Mă rog, ş.a.m.d… Restul nu mai e de spus… Muzica! O polcă!

  — Dar n-ai vrea să te odihneşti puţin? Întrebă Mizincikov, apropiindu-se calm de Korovkin.

  — Să mă culc? O spui ca să mă jigneşti?

  — Nici gând. Ştii, după drum face bine…

  — Niciodată! Dădu din cap Korovkin cu indignare. Crezi că sunt beat? Greşeşti, amice… Totuşi, unde vrei să mă odihnesc aici, la voi?

  — Să mergem, „te conduc eu.

  — Unde? In şură? Nu primesc, stimabile, nu mă păcăleşti! Am dormit o dată acolo… La urma urmelor, condu-ină… Cu un om de treabă sunt gata să merg, de ce n-aş merge?… Nu-i nevoie de pernă – un militar n-are nevoie de pernă… Dacă ai putea însă, frăţioare, să-mi procuri o canapeluţă… Dar ascultă, adăugă el oprindu-se, văd că eşti un băiat grozav, fă-mi rost… Mă înţelegi… de un păhăruţ de rom, numai aşa ca să-mi astâmpăr… Numai ca să-mi astâmpăr viennuşorul, un păhărel numai…

  — Bine, bine, se face! Îl asigură Mizincikov.

  — Aşa… Dar, ia stai puţin; să-mi iau rămas bun… Adieu, mes-dames. Şi mesdemoiselles.'… M-aţi dat gata, ca să zic aşa… Ei, dar nu-i nimic! Pe urmă ne lămurim noi… Numai să mă trezeşti când o să înceapă… Sau chiar cu cinci minute înainte de a începe… Să nu începeţi fără mine! Aţi auzit? Să nu începeţi…!

  Şi chefliul domn dispăru cu Mizincikov.

  Toată lumea a rămas într-o adâncă tăcere. Nedumerirea era profundă. In sfârşit, Foma începu să se hlizească şi treptat, de la un chicotit uşor, râsul lui crescu din ce în ce şi se transformă curând într-un hohot nestăpânit. Uitându-se la el, se înveseli şi generăleasa, deşi o expresie de demnitate ofensată mai zăbovea pe chipul ei

  • In text scris fonetic. Corect în limba franceză: attendez – aşteptaţi.

  Acru. Toţi ceilalţi râdeau nebuneşte. Unchiul stătea-ca trăsnit, roşu la faţă, ruşinat până la lacrimi, nefiind în stare să mai scoată nici o vorbă.

  — Dumnezeule mare! Bâigui el, în sfârşit. Cine şi-ar fi închipuit! E drept că… se poate întâmpla oricui. Foma, te asigur, e omul cel mai cinstit, cel mai nobil, ba şi foarte cult. Foma… ai să vezi!

  — Văd, văd… A răspuns Foma îneoîndu-se de râs. L-am văzut, foarte cult, n-am ce zice, foarte cult!

  — Şi cum vorbea despre căile ferate! Strecură cu glas scăzut Ejevikin.

  — Foma!… Dădu să mai zică ceva unchiul, dar un nou val de hohote îi acoperi glasul. Foma Fomici pur şi simplu se prăpădea de râs. Văzând cum stau lucrurile, începu să râdă şi unchiul.

  — Ce să mai spun! A