să vorbească: strigăte şi exclamaţii îi înăbuşiră cuvintele. Îl aşezară în fotoliu, implorându-l şi căinân-du-l; şi nici nu mai ştiu ce erau în stare să-i mai facă. Bineînţeles, nici gând nu avea să plece din „casa aceasta”, după cum nu era în intenţia lui s-o facă nici mai adineauri, nici ieri, nici atunci când s-a dus să sape în grădină. Acum era sigur că va fi reţinut cu pioasă recunoştinţă, că se vor ţine de el ca scaiul, mai ales după ce îi fericise pe toţi, după ce cu toţii începuseră să creadă în el, după ce se arătaseră gata să-l poarte în hraţe, considerând aceasta drept o cinste, o fericire. Probabil, însă, că reîntoarcerea lui laşă de adineauri, când se speriase de furtună, îi întărâta puţin amorul propriu şi-l îndemna să mai facă pe grozavul; dar mai cu seamă şi înainte de toate nu ar fi putut, nu ar fi fost în stare să nu profite de excelenta ocazie ce i se oferea acum de a se mai fandosi, de a mai poza, lă-sându-se rugat: era un prilej atât de potrivit de a spune lucruri frumoase despre el însuşi, de a se asculta şi de a se lăuda pe el însuşi, încât n-ar fi fost în stare să reziste acestei ispite. Nici nu încercase, de altfel: se smulgea din mâinile care-l reţineau; cerea să i se aducă toiagul; implora să i se redea libertatea, să fie lăsat să plece în pribegie prin lumea largă; amintea că el „în casa aceasta” a fost dezonorat, lovit şi că s-a întors numai ca să aducă tuturor bucurie; şi cum, în sfârşit, ar mai putea să rămână el „în casa aceasta a nerecunoştinţei şi să mănânce bucate deşi hrănitoare, dar şi drese cu nou bătăi”? Iri sfârşit, Foma încetă să se mai zbată. Îl aşezară din în fotoliu; dar elocinţa lui nu mai contenea.

  — Spuneţi şi voi, dacă n-am fost eu mereu jignit aici? Dacă nu primeam din toate părţile numai bobârnace şi nu mi se arăta limba în semn de batjocură? N-ai fost chiar dumneata, colonele, acela care, asemenea unor copii de târgoveţi inculţi de pe străzile oraşului, îmi dădeai mereu bobârnace? Da, colonele! Insist auspra acestei comparaţii, pentru că, chiar dacă nu mi le dădeai în mod fizic, nu înseamnă de loc că nu mi-ai dat bobârnace morale; iar bobârnacele morale, în unele cazuri, sunt mai dureroase şi mai jignitoare decât cele fizice. Nu mai vorbesc despre bătăi…

  — Foma, Foma! Strigă unchiul, nu mă omorî cu aceste amintiri! Ţi-am spus doar, că tot sângele dacă mi l-aş da şi tot nu ar fi îndestulător ca să spăl această jignire adusă ţie. Fii, dar, mărinimos! Uită, iartă şi rămâi să contempli fericirea noastră! Roadele inimii tale, Foma…!

  — Vreau să iubesc, să iubesc omul, striga Foma. Şi nu sunt lăsat, sunt împiedicat să-l iubesc pe om; nu sunt lăsat să mă apropii de om! Daţi-mi, daţi-mi omul, ca să-l pot iubi! Unde este acest om? Unde s-a ascuns acest om? Ca Diogene cu felinarul îl caut toată viaţa şi nu-l pot găsi şi nu pot iubi pe nimeni, până nu-l voi găsi pe acest om. Vai şi amar de acela care m-a făcut să urăsc omul! Eu strig: daţi-mi omul pe care să-l pot iubi! Şi mă pomenesc cu Falalei! Să-l iubesc pe Falalei? Dar voi dori eu oare să-l iubesc pe Falalei? Aş putea, în sfârşit, să-l iubesc pe Falalei, chiar dacă aş voi? Nu; şi de ce nu? Pentru că el este Falalei. De ce nu iubesc omenirea? Pentru că tot ce există în această omenire este întruchipat de Falalei sau seamănă cu Falalei! Nu-l vreau pe Falalei, îl urăsc pe Falalei, scuip pe Falalei, îl voi strivi pe Falalei; şi dacă ar fi să aleg, îl voi iubi mai curând pe Asmodeu deoît pe Falaleu! Vino, vino-ncoa, veşnicul meu călău, vino-ncoa! Strigă el, adresându-se deodată lui Falalei, care cu faţa cea mai nevinovată se uita la el ridicându-se în vârful picioarelor peste capul mulţimii ce-l înconjura pe Foma Fomici. Vino-ncoa! Iţi voi dovedi, colonele, striga Foma trăgându-l după dânsul pe Falalei, înnebunit de spaimă, îţi voi dovedi îndată adevărul celor spuse de mine despre bobârnacele şi batjocurile la care am fost mereu supus! Spune, Falalei, dar să spui drept: ce-ai visat tu în noaptea asta? Ai să vezi, colonele, roadele educaţiei dumitale! Ei, hai, spune, Falalei!

  Bietul băiat, tremurând de frică, îşi rotea privirea desperată în jur, căutând în ochii fiecăruia salvarea; dar toată lumea tremura şi aştepta înfiorată răspunsul lui.

  — Aşadar, Falalei, aştept!

  În loc de răspuns, Falalei îşi schimonosi faţa, întinzând gura până la urechi şi zbieră ca un viţel.

  — Colonele 1 Ai văzut ce îndărătnicie? Ţi se pare firesc acest lucru? Pentru ultima oară te întreb, Falalei, spune: ce-ai visat astă-noapte?

  — Am visat…

  — Spune că m-ai visat pe mine, îi suflă Bahceev.

  — Virtuţile dumneavoastră, să trăiţi! Îi suflă la cealaltă ureche Ejevikin.

  Falalei se uita ba la unul, ba la celălalt.

  — Am visat… Virtu… Despre taurul alb!… Urlă el, în sfârşit, izbucnind iar în hohote de plâns.

  Un ah! General îi acoperi urletele. Dar Foma Fomici părea apucat de data aceasta de un acces de nemaipomenită mărinimie.

  — Cel puţin văd că eşti sincer, Falalei; sincer, cum n-aş putea spune despre ceilalţi. Du-te cu Dumnezeu! Dacă îmi faci anume în necaz cu visul acesta din îndemnul altora, Dumnezeu să vă răsplătească şi pe tine şi pe ceilalţi, după fapta voastră. Dacă nu o faci înadins, te respect pentru sinceritate, pentru că până şi în cea de pe urmă făptură, cum eşti tu, m-am obişnuit să întrevăd chipul şi asemănarea Domnului… Te iert, Falalei! Copiii mei, îmbrăţişa-ţi-mă, rămân cu voi…!

  „Rămâne 1” strigară cu toţii entuziasmaţi.

  „Rămân şi iert. Colonele, răsplăteşte-l pe Falalei cu zahăr: nu se cade să plângă într-o zi fericită cum e cea de astăzi.

  Gestul acesta mărinimos fu