În loc de răspuns, Nastia o îmbrăţişa şi o sărută cu căldură.

  — Doamne, ce roman încântător! Şi Tatiana Ivânovna bătu din palme, entuziasmată. Ascultă, Nastia, ascultă, îngeraşule: toţi bărbaţii aceştia, dar toţi până la unul, sunt nişte ingraţi, nişte mizerabili şi nu merită dragostea noastră. Dar poate că el este cel mai bun dintre toţi. Apropie-te, nebunule! Strigă ea, adresându-se unchiului meu şi prinzându-l de mână. Aşadar, eşti îndrăgostit? Într-adevăr, eşti capabil să iubeşti? Uită-te în ochii mei: vreau să-ţi văd ochii; vreau să-mi dau seama dacă mint aceşti ochi sau spun adevărul? Nu, nu, nu mint: sunt luminaţi de dragoste. Vai, ce fericită sunt! Nastenka, draga mea, ascultă-mă, tu nu eşti o fată bogată: îţi fac un dar de treizeci de mii. Te rog să-l primeşti! Eu n-am nevoie de atâta, n-am nevoie; îmi mai rămâne destul. Nu, nu, nu, nu 1 protestă ea cu vehemenţă, văzând că Nastia e gata să refuze. Să taci şi dumneata, Egor Ilici, nu e treaba dumitale. Nu, Nastia, aşa am hotărât eu —' să-ţi ofer acest dar, de mult voiam să-ţi fac un dar şi aşteptam prima ta dragoste… Mă voi bucura văzându-vă fericiţi. Mă jigneşti, dacă refuzi să primeşti darul; am să plâng, Nastia… Nu, nu, nu, nici o vorbă!

  Tatiana Ivânovna era atât de transportată în clipa aceea, încât era greu, ba chiar şi păcat să fie contrazisă. De aceea, nimeni nu cuteză să facă vreo obiecţiune, lăsând pentru alt moment. Apoi Tatiana Ivânovna se repezi s-o sărute pe generăleasă, pe Perepeliţâna şi pe noi toţi. Bahceev îşi făcu loc până la dânsa şi îi ceru îngăduinţa să-i sărute mâna. (

  — Scumpă Tatiana Ivânovna! Drăguţa mea! Iartă-mă pe mine, gugumanul, pentru gestul de adineauri: n-am ştiut că ai o inimă de aur!

  — Nebunule! Te cunosc eu de mult, gânguri cu o cochetărie extaziată Tatiana Ivânovna, îl lovi uşor peste nas cu mănuşa şi trecu pe lângă el ca un zefir, atingându-l cu rochia ei superbă. Corpolentul Bahceev se dădu la o parte cu respect.

  — O domnişoară plină de virtuţi! Zise el înduioşat. Ştii că am lipit nasul neamţului! Îmi şopti el confidenţial, uitându-se fericit în ochii mei.

  — Care nas? Ce fel de neamţ? Îl întrebai eu mirat.

  — Păi, cel comandat, care sărută mâna nemţoaicei sale, iar ea îşi şterge lacrima cu batista. Evdokim al meu l-a reparat ieri. Chiar adineauri, după ce ne-am întors de la urmărire, am trimis un călăreţ… Curând trebuie să sosească. Un bibelou admirabil!

  — Foma! Strigă unchiul extaziat, tu eşti făuritorul fericirii noastre! Cu ce aş putea să te răsplătesc?

  — Cu nimic, colonele, a răspuns Foma cu o mutră cam acră. Continuaţi a nu mă băga în seamă şi fiţi fericiţi fără Foma.

  Părea şocat că fusese uitat de tot în această atmosferă festivă.

  — De bucurie, Foma, de bucurie! Strigă unchiul. Nici nu mai ştiu, frate, pe ce lume mă aflu. Ascultă, Foma: am fost nedrept cu tine. O viaţă întreagă, cu tot sângele meu, nu voi putea să şterg jignirea pe care ţi-am adus-o şi de aceea tac; nici n-are rost să-mi cer iertare. Dar dacă vreodată vei avea nevoie de capul meu, de viaţa mea, dacă va trebui să mă arunc pentru tine într-o prăpastie adâncă, porunceşte-mi şi vei vedea… Mai mult nu-ţi spun nimic.

  Şi unchiul dădu din mână, conştient că n-ar mai putea adăuga nimic peste cele spuse, ca să-şi exprime şi mai grăitor gândurile. Îl privea pe Foma cu ochii plini de lacrimi de recunoştinţă.

  — Aţi văzut ce suflet de înger are? Scârţâi la rândul ei domnişoara Perepeliţâna drept laudă adusă lui Foma.

  — Da, da! Reluă şi Saşenka. Nici n-am ştiut că sunteţi un om atât de bun, Foma Fomici şi m-am purtat necuviincios cu dumneavoastră. Vă rog să mă iertaţi, Foma Fomici şi să mă credeţi că am să vă iubesc din toată inima. Dacă aţi şti ce mult vă respect acum!

  — Da, Foma! Interveni şi Bahceev. IartăHmă şi tu pe mine, gugumanul! Nu te-am cunoscut, n-am ştiut să te preţuiesc 1 Tu, Foma Fomici, eşti nu numai un savant, dar şi un adevărat erou! Casa mea toată e la dispoziţia ta. Dar cel mai bine vino la mine, frate dragă, poimâine şi, de s-ar putea, vino împreună cu măicuţa-generăleasă şi, bineînţeles, cu mirele şi mireasa. Ce mai, cu toată familia 1 Vă pregătesc o masă, nu vreau să mă laud dinainte, dar spun numai atât: am să vă servesc ce n-aţi pomenit! Iţi jur pe cinste!

  Se apropie de Foma Fomici şi Nastenka, şi, fără a mai spune vreo vorbă, îl îmbrăţişa şi-l sărută.

  — Foma Fomici! A zis ea apoi, eşti binefăcătorul nostru; ai făcut atâtea pentru noi, încât nici nu ştiu cum aş putea să-mi exprim recunoştinţa! De un lucru te asigur – că voi fi pentru dumneata cea mai duioasă şi respectuoasă soră…

  Nastia nu mai sfârşi, căci lacrimile îi înecară cuvintele. Fonia o sărută pe frunte, lăcrămând Ia rându-i.

  — Copiii rhei, copiii inimii mele! Strigă el. Să trăiţi, să înfloriţi -şi în clipele voastre de fericire să vă mai aduceţi aminte, din când în când şi de bietul surghiunit! Cât despre mine, aş putea să vă spun doar atât – că nenorocirea este mama virtuţii. A spus-o, mi se pare, Gogol28, un scriitor cam uşuratic, căruia nu i-au lipsit însă uneori idei cu miez. Surghiunul este o mare nenorocire! Ca un pribeag porni-voi acum în lume cu toiagul în mână şi cine ştie? Poate că prin aceste nenorociri ale mele mă voi îmbogăţi cu şi mai multe virtuţi! Gândul acesta e singura mea consolare!

  — Dar… Unde vrei să pleci, Foma? Strigă speriat unchiul. Toată lumea tresări şi îl înconjură pe Foma.

  — Cum aş putea să rămân în casa dumitale, după gestul dumitale de adineauri, colonele? Întrebă Foma cu multă demnitate.

  Dar ceilalţi nu-l mai lăsară